În locul meu a adus-o pe alta – povestea Oanei

— Oana, nu mai plânge, te rog… o să-l lămurim noi pe Radu, o să vezi, mi-a spus mama încercând să mă îmbrățișeze, dar eu nu mai simțeam nimic. Mâinile ei calde nu mai reușeau să-mi aline sufletul sfâșiat. Stăteam pe marginea patului din camera copilăriei mele, cu ochii în gol, în timp ce David, băiețelul meu de patru ani, dormea liniștit în camera alăturată. În mintea mea răsunau aceleași cuvinte, ca un ecou dureros: „În locul meu a adus-o pe alta.”

Totul a început cu două luni în urmă, când am simțit că nu mai pot. Radu lucra tot mai mult, venea târziu acasă și era mereu obosit sau nervos. Eu eram epuizată de griji, de serviciu, de David care se îmbolnăvise des în iarnă. Am decis să mergem la părinții mei, la țară, să respir aer curat și să mă pun pe picioare. Radu a zis că e o idee bună: „O să vă prindă bine amândurora. Eu am mult de lucru acum.”

La început, mi-a fost greu să accept că sunt din nou dependentă de mama și tata la treizeci și doi de ani. Dar liniștea satului, mirosul de fân proaspăt cosit și râsetele lui David alergând după găini m-au făcut să uit pentru o clipă de toate problemele. Vorbeam cu Radu la telefon aproape zilnic. Uneori părea grăbit, alteori absent. „Sunt obosit, Oana. Nu mă mai bate la cap cu prostii,” mi-a spus într-o seară când l-am întrebat dacă îi e dor de noi.

După șase săptămâni, i-am spus că vreau să ne întoarcem acasă. „Vin sâmbătă după voi,” mi-a promis. Am pregătit bagajele cu emoție și i-am spus lui David că tati vine să ne ia. El a sărit în sus de bucurie: „Tati! Tati!”

Sâmbătă dimineața am stat cu ochii pe poartă. La ora douăsprezece fix am auzit mașina lui Radu oprind în fața casei. Am ieșit pe prispă cu David de mână, zâmbind larg. Dar zâmbetul mi s-a șters instantaneu când am văzut-o pe ea coborând din dreapta lui Radu – o femeie tânără, blondă, cu o rochie scurtă și o geantă scumpă.

— Bună ziua… a murmurat ea stânjenită.

Radu s-a uitat la mine fără să clipească.

— Oana, trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama a ieșit și ea în curte, iar tata a rămas în pragul ușii, încruntat.

— Cine e domnișoara? a întrebat mama rece.

Radu a tras aer adânc în piept.

— E Irina. De ceva vreme… suntem împreună.

Am simțit că mă sufoc. David s-a ascuns după mine speriat.

— Cum adică sunteți împreună? am reușit să îngaim printre lacrimi.

— Oana… nu mai merge între noi de mult. Am încercat, dar… Irina mă face fericit.

Mama a început să plângă și ea. Tata a ieșit afară și i-a spus lui Radu:

— Ieși din curtea mea cu tot cu domnișoara ta! Nu meriți nici măcar să-ți vezi copilul!

Irina s-a retras spre mașină rușinată. Radu a rămas câteva clipe privind în pământ, apoi s-a întors fără un cuvânt și a plecat.

Am căzut în genunchi pe iarba udă de rouă și am urlat fără rușine. Mama m-a ridicat și m-a dus în casă. David plângea și el: „Vreau la tati! Unde e tati?”

Au urmat zile întregi de întrebări fără răspuns. De ce? Ce am greșit? Cum a putut să facă asta? Seara îl auzeam pe tata vorbind la telefon cu rudele: „Nu-mi vine să cred ce i-a făcut Oanei! După atâția ani…”

Radu nu m-a mai sunat decât după o săptămână.

— Oana… vreau să vorbim despre divorț. Să stabilim cum facem cu David.

— Cum poți fi atât de rece? Cum poți să-ți abandonezi copilul pentru o femeie pe care abia o cunoști?

— Nu-l abandonez! Vreau să-l văd, dar nu mai pot trăi cu tine…

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Noaptea nu puteam dormi, ziua mergeam ca un robot printre oameni. Mama încerca să mă ajute:

— Oana, trebuie să fii tare pentru David! El are nevoie de tine!

Dar cum să fii tare când tot ce ai construit se năruie într-o clipă? Cum să-i explici unui copil că tati nu mai vine acasă?

Au trecut luni până am reușit să accept realitatea. Am început terapia, am găsit un job part-time la școala din sat ca învățătoare suplinitoare. David mergea la grădiniță și încet-încet s-a obișnuit cu gândul că tati vine doar din când în când.

Când Radu a venit prima dată după el, David s-a agățat de mine plângând:

— Nu vreau la tati! Vreau cu tine!

L-am strâns tare la piept și i-am șoptit:

— Mami e aici mereu pentru tine.

Uneori îl văd pe Radu prin sat cu Irina – râd amândoi ca niște adolescenți. Mă doare încă, dar nu mai plâng. Am început să mă regăsesc pe mine însămi, să-mi dau voie să visez din nou.

Dar uneori noaptea mă întreb: oare puteam face ceva altfel? Oare dragostea chiar se termină atât de brusc? Sau pur și simplu oamenii aleg să plece atunci când nu mai știu cum să rămână?

Voi ce credeți? Se poate ierta o astfel de trădare? Sau e mai bine să-ți refaci viața și să mergi înainte?