Femeia invizibilă: Povestea mea din umbra privirilor celorlalți

— Vera, ai pus sare în ciorbă? — vocea soțului meu, Doru, răsună din sufragerie, tăioasă și nerăbdătoare. Mă opresc din spălatul vaselor și mă uit la mâinile mele crăpate de detergent. „Da, Doru”, răspund încet, dar nu cred că mă aude. Sau poate nici nu contează. În casa asta, cuvintele mele se pierd ca un ecou slab într-o peșteră prea adâncă.

Mă uit la ceas. E aproape ora la care copiii vin de la școală. Maria, fata cea mare, intră mereu pe ușă cu ochii în telefon și nici nu mă salută. Vlad, băiatul cel mic, aruncă ghiozdanul pe jos și se duce direct la calculator. Nimeni nu mă întreabă cum mi-a fost ziua. Nimeni nu mă vede cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă aș dispărea, cât timp ar trece până să observe cineva? Poate o zi, poate două. Poate niciodată.

Într-o zi de marți, când ploua mărunt și gri peste orașul nostru de provincie, am ieșit la piață să cumpăr cartofi și ceapă. Mergeam cu capul plecat, încercând să nu mă împiedic de bălți. La taraba cu verdețuri, vânzătoarea nici nu s-a uitat la mine când i-am cerut pătrunjel. Am simțit din nou acea apăsare: sunt invizibilă.

Pe drumul spre casă, am văzut-o pe Irina. Era noua vecină de la etajul trei, o femeie cu părul scurt și ochi verzi ca iarba după ploaie. M-a salutat cu un zâmbet larg:

— Bună ziua! Ce vreme urâtă, nu-i așa?

Am rămas surprinsă. Nu-mi aminteam când m-a salutat ultima dată cineva pe stradă.

— Da… e cam mohorât — am răspuns stângaci.

— Dacă vreți, haideți la mine la o cafea. Am făcut prăjitură cu mere.

Am ezitat. Acasă mă așteptau vasele nespălate și ciorba pe jumătate fiartă. Dar ceva în vocea ei m-a făcut să accept.

În apartamentul Irinei mirosea a scorțișoară și a liniște. Am stat la masă și am vorbit ore întregi despre orice: despre copii, despre soți absenți, despre visele noastre uitate. Irina era divorțată și lucra ca bibliotecară. Mi-a spus:

— Știi, Vera, și eu m-am simțit invizibilă ani de zile. Dar am învățat să-mi fac vocea auzită. Nu e ușor, dar merită.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Începusem să mă gândesc: oare chiar merit să fiu văzută? Seara, când Doru s-a plâns din nou că nu găsește telecomanda, i-am răspuns mai ferm:

— Uită-te mai bine! Nu sunt servitoarea ta.

A ridicat din sprâncene mirat, dar nu a zis nimic. Maria s-a uitat la mine ca la un străin. Vlad a râs ironic.

În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Dar lacrimile mele nu mai erau doar de neputință; erau și de furie.

Irina m-a invitat tot mai des la ea. Împreună am început să mergem la plimbări prin parc sau la film la cinematograful vechi din centru. Îmi povestea despre cărți și despre cum oamenii se pot reinventa oricând, dacă au curajul să se vadă pe ei înșiși altfel.

Într-o zi mi-a spus:

— Vera, ai vrea să vii voluntar la bibliotecă? Avem nevoie de ajutor la organizarea unui club de lectură pentru copii.

Am simțit un fior de teamă și entuziasm. Eu? Să lucrez cu copiii altora? Să vorbesc în fața oamenilor?

— Nu știu dacă sunt potrivită…

— Ba ești! — m-a întrerupt Irina cu hotărâre. — Ești mult mai mult decât crezi tu.

Am acceptat. Prima întâlnire a clubului a fost un haos: copiii alergau printre rafturi, iar eu mă bâlbâiam citind povești cu voce tare. Dar când o fetiță cu părul împletit mi-a spus „Îmi place cum citești!”, am simțit că exist din nou.

Acasă însă, lucrurile s-au complicat. Doru era tot mai iritat:

— Ce tot faci la bibliotecă? Nu-ți ajunge cât ai de muncit aici?

Maria mi-a spus într-o seară:

— Mamă, nu mai ai timp pentru noi! De ce te schimbi?

M-am uitat la ea și am simțit un amestec de vinovăție și revoltă.

— Pentru că vreau să fiu fericită! — am spus aproape șoptit.

A urmat o ceartă lungă cu Doru. Mi-a reproșat că nu mai sunt „ca înainte”, că familia are nevoie de mine acasă. I-am spus că vreau să fiu mai mult decât o umbră printre pereți.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am privit orașul adormit. M-am întrebat: oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere? Câte dintre noi ne pierdem printre treburi și griji până uităm cine suntem?

Irina mi-a devenit sprijinul cel mai mare. Cu timpul, familia mea a început să observe schimbarea: eram mai sigură pe mine, mai prezentă chiar dacă eram mai puțin acasă. Vlad mi-a spus într-o zi:

— Mamă… îmi place când zâmbești așa.

Maria a venit timid într-o seară să mă întrebe dacă poate veni cu mine la bibliotecă.

Doru încă se luptă cu noua mea identitate. Dar eu știu că nu mai pot da înapoi.

M-am regăsit pe mine însămi în ochii unei prietene și în zâmbetul unor copii necunoscuți. Și acum mă întreb: oare câte dintre noi avem curajul să ne facem văzute? Dacă nu ne vedem noi pe noi înșine, cum putem cere altora să ne vadă?