Între casă și familie: Alegerea care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu mai suport, Sorine! Nu mai pot să fiu mereu la mijloc între tine și mama ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Era ziua soacrei mele, doamna Lidia, și toți stăteau cu ochii pe mine, ca la teatru. Fetița mea, Ilinca, se strângea de mâna mea, simțind tensiunea din aer.

Totul a început cu o discuție aparent banală despre casa pe care voiam să o cumpărăm. Eu visam la un colț al nostru, un apartament micuț, dar luminos, unde să nu mai fim chiriași. Sorin însă, influențat mereu de părerile mamei lui, ezita. — Nu e momentul, Camelia. Mama zice că e mai bine să mai stăm cu chirie, să nu ne băgăm la rate. Și oricum, tu nu știi ce înseamnă să ai grija unei case, a zis el, fără să mă privească în ochi.

M-am simțit mică și neînsemnată. De trei ani trăiam cu bagajele aproape gata, mereu pregătită să ne mutăm dacă proprietarul decidea să ne dea afară. Ilinca întreba mereu: „Mami, când o să avem și noi casa noastră?”

La aniversarea Lidiei, discuția a degenerat. — Camelia, tu nu vezi că visezi prea sus? Aici nu suntem la București! La noi în Ploiești nu se aruncă lumea cu banii pe fereastră! mi-a spus soacra, cu glas tăios. Rudele dădeau aprobator din cap. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

— Dar nu cer nimic imposibil! Vreau doar stabilitate pentru copilul nostru! am răspuns eu, cu lacrimi în ochi.

Sorin a ridicat din umeri. — Lasă, Camelia, nu te mai agita. O să vedem la anul.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Ilinca plângea încet în patul ei. M-am strecurat lângă ea și i-am șoptit: — O să fac tot ce pot ca să avem casa noastră, puiule.

A doua zi am început să caut apartamente pe internet. Am găsit unul micuț, dar cochet, aproape de școala Ilincăi. Am sunat la agenție și am programat o vizionare fără să-i spun nimic lui Sorin. Când i-am arătat pozele, a oftat: — Iar începi? Nu vezi că nu avem bani?

— Putem lua un credit! Am făcut calculele, ne-am descurca dacă strângem cureaua un pic.

— Și dacă rămâi fără serviciu? Sau dacă pățește Ilinca ceva? Tu nu gândești deloc!

M-am simțit atacată. Eu eram cea care ținea casa, care avea grijă de copil și lucra peste program ca să ne ajungă banii. Dar pentru el și pentru familia lui eram mereu „fata de la țară” care visează prea mult.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am avut o discuție aprinsă cu Sorin.

— De ce nu mă susții niciodată? De ce trebuie să ceri mereu părerea mamei tale?

— Pentru că ea știe mai bine! Tu nu vezi că te lași condusă de emoții?

— Dar tu? Tu când ai avut ultima dată un vis al tău?

A tăcut. Am simțit că mă prăbușesc.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă mai pot trăi așa. M-am dus la mama mea la țară și i-am povestit totul. — Camelia, tu știi ce e mai bine pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să-ți calce visele în picioare.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am depus actele pentru credit singură. Când Sorin a aflat, a făcut scandal.

— Cum ai putut să faci asta fără mine? Ești nebună?

— Nu sunt nebună! Sunt doar o mamă care vrea stabilitate pentru copilul ei!

A urmat o perioadă grea. Sorin s-a mutat temporar la mama lui. Lidia m-a sunat zilnic să mă certe: — Ai distrus familia! Pentru ce? Pentru patru pereți?

Ilinca era tristă și confuză. Într-o seară mi-a spus: — Mami, eu vreau doar să fim fericite.

Am plâns mult atunci. Dar am mers înainte. Am semnat contractul pentru apartament și m-am mutat cu Ilinca. Primele nopți au fost grele; casa era goală și liniștea apăsătoare.

Dar încet-încet am început să simt că e ACASĂ. Am pus poze cu noi pe pereți, am plantat flori pe balcon și am gătit prima prăjitură împreună cu Ilinca.

Sorin a venit după două luni să ne vadă. Era schimbat, obosit.

— Camelia… poate ai avut dreptate. Poate trebuia să te ascult mai mult.

Nu i-am răspuns atunci. Aveam nevoie de timp ca să-mi vindec rănile.

Acum, după un an, încă suntem doar eu și Ilinca în apartamentul nostru micuț, dar plin de lumină și dragoste. Sorin vine din când în când s-o vadă pe Ilinca și relația noastră e civilizată.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine alegând casa în locul familiei „tradiționale”. Dar știu că am ales demnitatea mea și viitorul fiicei mele.

Oare câte femei din România se luptă zilnic cu prejudecățile și cu presiunea familiei? Oare câte dintre ele au curajul să spună „ajunge” și să-și urmeze visul?