Când îți iau nepoții: Povestea unei bunici din București

— Nu mai vreau să te văd în casa noastră, Maria! Ai depășit orice limită!
Cuvintele Irinei mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce ușa se trântea cu putere în urma mea. Era o după-amiază de aprilie, iar ploaia bătea nervos în geamurile blocului din Drumul Taberei. Am rămas pe palier, cu umbrela strânsă la piept și cu lacrimile curgându-mi pe obraji, încercând să înțeleg cum am ajuns aici.

Totul a început cu o discuție banală despre teme și dulciuri. Îl ajutam pe Vlad, nepotul meu cel mare, la matematică, iar Ana, mezina, mă trăgea de mânecă să-i dau o bomboană. Irina a intrat în sufragerie și m-a certat că îi răsfăț prea mult. „Nu mă asculți niciodată! Copiii trebuie să aibă reguli!” mi-a spus pe un ton tăios. Eu am răspuns, poate prea apăsat: „Și eu am crescut doi copii și nu i-am ținut sub cheie!”

A urmat o explozie de reproșuri, vechi și noi. Irina mi-a aruncat în față că mă bag prea mult în viața lor, că nu respect regulile casei și că îi subminez autoritatea de mamă. Eu am ridicat vocea, spunând că nu vreau decât binele copiilor și că nu merit să fiu tratată ca o străină. S-a lăsat o liniște grea, apoi Irina a spus acele cuvinte care mi-au sfâșiat inima: „Nu mai vreau să te văd aici.”

Fiul meu, Radu, a încercat să mă sune mai târziu, dar nu am avut puterea să-i răspund. M-am simțit trădată, singură și inutilă. Am ajuns acasă și am găsit pe masă desenele Anei cu „Buni” scris stângaci și un ursuleț de pluș uitat sub pat. Am plâns ore întregi, întrebându-mă unde am greșit.

Zilele au trecut greu. Am încercat să trimit mesaje, să sun, dar Irina nu răspundea niciodată. Radu îmi scria scurt: „E mai bine să lăsăm lucrurile să se liniștească.” Dar cum să se liniștească dorul? Cum să-mi liniștesc sufletul când nu aud glasurile copiilor alergând prin casă?

Vecina mea, tanti Viorica, m-a găsit într-o zi plângând pe bancă în fața blocului. „Maria, nu te lăsa! Ești bunica lor, nimeni nu-ți poate lua asta!” Dar eu simțeam că mi s-a luat totul. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe de nepoți și eu le mințeam că sunt bine, că îi văd des. Nu voiam să știe nimeni cât de singură sunt de fapt.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Radu: „Ana are serbare la grădiniță mâine. Dacă vrei să vii, vorbește cu Irina.” Am stat ore întregi cu telefonul în mână, încercând să găsesc curajul să o sun pe Irina. În cele din urmă am format numărul.

— Irina… aș vrea să vin la serbare. Pentru Ana.
— Maria, nu vreau scandal. Dacă vii, te rog să respecți regulile mele.
— Promit.

Am ajuns la grădiniță cu inima cât un purice. Ana m-a văzut din fața scenei și a alergat spre mine: „Buni! Ai venit!” M-a strâns în brațe cu toată forța ei micuță și pentru o clipă am simțit că totul e ca înainte. Dar privirea rece a Irinei m-a readus la realitate.

După serbare, am încercat să vorbesc cu ea.
— Irina, nu vreau decât să fiu parte din viața lor. Poate am greșit, dar nu merit să fiu alungată.
Ea s-a uitat la mine lung.
— Maria, eu am nevoie de sprijin, nu de critici. Dacă vrei să fii aproape de copii, trebuie să mă respecți ca mamă.
Am dat din cap, simțind cum mândria mi se frânge bucățică cu bucățică.

Am început să merg la ei doar când eram chemată. Nu mai aduceam dulciuri fără voie, nu mai comentam deciziile Irinei. Dar relația noastră era rece, formală. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu: „Buni, de ce nu mai vii la noi?”

Într-o zi, Vlad m-a întrebat:
— Buni, tu ne mai iubești?
M-am prăbușit pe canapea și l-am luat în brațe.
— Vă iubesc mai mult decât orice pe lume! Nimic nu va schimba asta.

Dar adevărul era că mă simțeam tot mai străină în propria familie. Radu era prins între noi două și evita discuțiile incomode. Eu încercam să mă adaptez noilor reguli, dar simțeam că pierd ceva esențial din legătura mea cu nepoții.

Într-o seară târzie, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, m-am întrebat: oare chiar e vina mea? Oare dragostea de bunică poate fi greșită? Sau poate generațiile noastre nu mai știu să comunice fără reproșuri?

Poate că sunt doar o bătrână încăpățânată care nu știe când să facă un pas înapoi. Sau poate că fiecare familie are rănile ei ascunse și nimeni nu are curajul să le vindece cu adevărat.

Voi ce credeți? E vina mea că am iubit prea mult sau vina lor că nu au știut să primească dragostea mea? Oare există vreo cale prin care generațiile pot găsi din nou drumul una spre cealaltă?