Când soțul meu era plecat, soacra m-a dat afară din casă – Mărturia unei femei din România

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici!
Vocea soacrei mele, Maria, a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri. Tremuram, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun curajul. Nu-mi venea să cred că trăiesc așa ceva.
— Dar, doamnă Maria, vă rog… E casa mea! E casa noastră!
— Nu e a ta nimic aici! Totul e pe numele lui Radu, iar el nu e acasă! Așa că ieși, până nu chem poliția!

M-am uitat la ea, la ochii ei reci, la buzele strânse. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i dau satisfacție. Radu, soțul meu, era plecat la Brașov cu serviciul pentru câteva zile. Îmi spusese să am grijă de mama lui, că e bolnavă și are nevoie de cineva aproape. Dar nu era bolnavă. Era doar plină de ură față de mine.

Am ieșit în ploaie cu o geantă și un palton subțire. Nici nu știam unde să mă duc. Mama mea locuia la țară, la 60 de kilometri distanță. Prietenele mele erau ocupate cu familiile lor. Am stat sub un copac, încercând să mă adun. Telefonul mi-a vibrat: era un mesaj de la Radu.

„Totul bine acasă? Mama e ok?”

Am vrut să-i scriu adevărul, dar ceva m-a oprit. Poate rușinea. Poate speranța că totul se va rezolva până se întoarce el. Am dormit pe banca din fața blocului, udă și înghețată. Dimineața am sunat-o pe prietena mea, Irina.

— Irina, pot să vin la tine? S-a întâmplat ceva grav…
— Doamne, Ana! Vino imediat! Ce s-a întâmplat?

La Irina acasă am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum Maria mă jignește de când m-am măritat cu Radu, cum mă face „venetică” și „parazită”, cum îi spune lui Radu că nu sunt bună de nimic. Irina m-a ținut în brațe și mi-a dat ceai cald.

— Ana, trebuie să-i spui lui Radu adevărul. Nu poți să trăiești așa!

Dar eu nu puteam. Îl iubeam pe Radu și nu voiam să-l pun între mine și mama lui. Întotdeauna mi-a spus că familia e pe primul loc. Dar eu? Eu nu eram familie?

Au trecut două zile până când Radu s-a întors acasă. M-a sunat panicat:

— Ana, unde ești? Mama zice că ai plecat fără să spui nimic!

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Radu… m-a dat afară din casă. Noaptea trecută. Am dormit pe bancă.

A tăcut o clipă.

— Nu cred așa ceva! Mama nu ar face asta!

— Ba da, Radu! Și nu e prima dată când mă umilește!

A venit la Irina acasă după o oră. Era palid și nervos.

— Ana, hai acasă! O să vorbesc cu mama.

— Nu mă mai întorc acolo cât timp e ea! Nu pot să trăiesc cu cineva care mă urăște!

A urmat o ceartă lungă. Radu era prins între două lumi: datoria față de mama lui văduvă și dragostea pentru mine. M-a rugat să am răbdare, să încerc să o înțeleg.

— Ana, știi cât a suferit mama după tata… E singură, are nevoie de noi!

— Și eu am nevoie de tine! Și eu sunt singură aici! Unde e locul meu?

În zilele următoare am stat la Irina și am încercat să-mi găsesc liniștea. Maria îi spunea lui Radu că sunt o „străină” care vrea să-i ia fiul. Prietenele mele îmi spuneau să plec, să divorțez dacă nu sunt respectată. Dar eu încă speram că se va schimba ceva.

Într-o seară, Radu a venit la mine cu ochii roșii.

— Ana… Mama nu vrea să plece din apartament. Zice că dacă pleacă ea, se omoară.

Am simțit cum disperarea mă sufocă.

— Și eu ce fac? Unde trăiesc? Unde e casa mea?

Radu s-a uitat la mine neputincios.

— Nu știu… Nu știu ce să fac…

Atunci am înțeles că trebuie să aleg pentru mine. Mi-am făcut bagajele și am plecat la mama la țară. Am plâns zile întregi printre meri și pruni, simțind că nu mai aparțin nicăieri.

Radu mă suna zilnic, dar nu mai aveam putere să-i răspund. Maria câștigase: își păstrase fiul lângă ea și mă alungase pe mine.

Au trecut luni până când am avut curajul să mă întorc în oraș și să-mi caut un serviciu nou. Am început de la zero: o garsonieră mică, un job prost plătit, dar liniște sufletească.

Radu a venit într-o zi la mine.

— Ana… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Dar nu pot s-o las pe mama singură…

L-am privit cu tristețe.

— Știu… Dar nici eu nu mai pot trăi fără respect și fără un loc al meu.

Am divorțat în liniște, fără scandaluri sau reproșuri mari. Maria a rămas cu fiul ei, iar eu mi-am regăsit demnitatea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă trebuia să lupt mai mult pentru familia mea. Dar oare chiar era familia mea? Sau doar o iluzie?

Poate că adevărata familie începe acolo unde ești acceptat și iubit necondiționat. Voi ce credeți? Unde începe și unde se termină „acasă”?