Patru pereți străini: Povestea unei evadări dintr-o căsnicie toxică

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat spartă, undeva între disperare și furie, în timp ce încercam să-mi adun câteva haine într-o geantă veche, cu fermoarul rupt. M-am uitat la Radu, soțul meu, care stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece, aproape absentă.

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci! — a spus el, fără să clipească. În spatele lui, ca o umbră mereu prezentă, stătea mama lui, doamna Lidia, cu buzele strânse într-o linie subțire și ochii mici, evaluatori.

— Las-o, mamă, oricum nu știe să facă nimic bine! — a murmurat ea, ca pentru sine, dar destul de tare încât să aud. M-am simțit mică, neputincioasă și totuși, pentru prima dată după ani de zile, hotărâtă. Am tras fermoarul cât am putut și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Afară ploua mocănește. Am simțit picăturile reci pe față și m-am gândit că poate cerul plângea pentru mine. Am urcat în autobuzul 104 spre Titan, cu inima bătându-mi nebunește. Nu aveam unde să mă duc. Prietenele mele se îndepărtaseră una câte una după ce m-am măritat cu Radu. „Nu ești tu de vină”, îmi spuneau uneori la telefon, dar știam că nu vor să se implice. Familia mea era la țară, la sute de kilometri distanță. Singura opțiune era o cameră în gazdă, la o bătrână pe care o găsisem pe OLX.

În camera aceea străină, cu pereții galbeni și miros de naftalină, am stat pe marginea patului și am început să plâng. Nu pentru Radu. Nu pentru doamna Lidia. Ci pentru mine — pentru fata care visase la o viață simplă și liniștită și ajunsese prizonieră într-o poveste pe care nu o recunoștea.

Când l-am cunoscut pe Radu eram studentă la Litere. El lucra deja la o firmă de IT și părea matur, sigur pe el. M-a cucerit cu atenția lui: îmi aducea flori la cursuri, mă suna de zece ori pe zi să mă întrebe dacă am mâncat. La început mi s-a părut drăguț. Apoi a devenit sufocant. După nuntă, ne-am mutat la el acasă — adică în apartamentul părinților lui. Tatăl lui murise de câțiva ani, iar doamna Lidia nu concepea să rămână singură.

— O să fie bine! — mi-a spus Radu în prima seară. — Mama e mai dificilă la început, dar se obișnuiește ea cu tine.

Nu s-a obișnuit niciodată. În fiecare dimineață intra peste mine în baie fără să bată la ușă. Îmi verifica hainele din dulap și îmi spunea că nu mă îmbrac „ca o femeie serioasă”. Mâncarea mea era mereu prea sărată sau prea fadă. Când veneam obosită de la muncă (prinsesem un post de profesoară suplinitoare), găseam vasele murdare lăsate special pentru mine.

Radu nu intervenea niciodată. Dacă încercam să-i spun ceva, ridica din umeri:

— E mama, ce vrei să fac? Știi că are probleme cu inima…

Într-o seară, după ce am venit târziu de la școală (avusesem ședință cu părinții), am găsit-o pe doamna Lidia cotrobăind prin geanta mea.

— Ce cauți acolo? — am întrebat tremurând.

— Voiam doar să văd dacă ai luat banii de salariu! Să nu-i cheltui pe prostii!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai eram om în casa aceea. Eram un obiect de controlat.

Au urmat luni întregi de certuri mocnite cu Radu. Îi ceream să ne mutăm singuri.

— Nu avem bani destui! — spunea el mereu. — Și oricum, mama are nevoie de noi.

Într-o zi, după o ceartă violentă în care mi-a spus că sunt nerecunoscătoare și egoistă, am decis să plec. Am lăsat totul: hainele bune, cărțile mele dragi, chiar și pisica pe care o crescusem împreună.

Primele nopți în camera străină au fost un coșmar. M-am trezit plângând din somn și mi-era frică să ies din casă. Doamna Maria, gazda mea, era o femeie blândă dar curioasă.

— Ce-ai pățit, fată dragă? — m-a întrebat într-o dimineață când m-a găsit privind în gol la fereastră.

— Am fugit… Am fugit de acasă… — am șoptit rușinată.

— Ai făcut bine! Sufletul nu-i de vânzare! — mi-a spus ea și mi-a pus o cană cu ceai fierbinte în față.

A fost primul gest de bunătate sinceră pe care îl primisem după mult timp. Am început încet-încet să-mi revin. La școală copiii mă întrebau mereu dacă sunt obosită sau bolnavă. Colega mea, Alina, m-a invitat într-o zi la cafea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Nu ești singura! — mi-a spus ea. — Și eu am trecut prin ceva asemănător cu fostul meu soț… Dar ai curaj! Ai făcut pasul cel mare!

Am început să merg la terapie. Seara scriam pagini întregi în jurnal despre tot ce simțeam: frică, vinovăție, furie… Dar și speranță. Încet-încet am început să mă gândesc la viitor fără Radu și fără doamna Lidia.

Au trecut luni până când am avut curajul să mă întorc după lucrurile mele. Radu m-a întâmpinat cu aceeași răceală:

— Ți-ai găsit altul? — a întrebat ironic.

— Nu… Mi-am găsit liniștea! — i-am răspuns simplu.

Am plecat cu două sacoșe vechi și câteva cărți prăfuite. Pisica nu m-a recunoscut.

Acum stau în camera mea micuță și privesc pe fereastră cum ploua iar peste București. Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă aș fi rămas acolo — între patru pereți care nu erau ai mei.

Oare avem dreptul să fugim atunci când sufletul nostru e strivit? Sau trebuie să rămânem din datorie față de ceilalți? Poate că uneori curajul nu înseamnă să lupți până la capăt, ci să știi când e timpul să pleci…