Weekendul care nu mi-a aparținut niciodată: O poveste despre limite, familie și pierderea controlului

— Nu, nu, nu! Nu pot să cred că iar sună! am șoptit printre dinți, privind telefonul care vibra insistent pe masa din bucătărie. Era sâmbătă dimineața, ora 8:17. În mod normal, la ora asta aș fi dormit încă, dar azi mă trezisem devreme, cu gândul la cafeaua fierbinte și la liniștea pe care mi-o promisesem de o săptămână întreagă. Pe ecran scria „Mama lui Vlad”. Soacra mea.

Am răspuns cu o voce pe care am încercat s-o fac cât mai veselă:
— Bună dimineața, doamnă Maria!

— Bună, Ilinca! Ce faci, draga mea? Am nevoie de ajutorul tău. Vlad nu răspunde la telefon și nu știu ce să fac cu robinetul din baie, curge apă peste tot! Poți veni tu să mă ajuți?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era încă în pat, sforăind liniștit, iar eu eram prinsă între dorința de a-mi apăra weekendul și nevoia de a nu părea insensibilă. Am oftat adânc.

— Sigur, vin eu imediat, am spus, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Am închis telefonul și m-am uitat la Vlad. M-am apropiat de el și l-am zgâlțâit ușor.
— Vlad, mama ta are nevoie de ajutor. Poți să mergi tu?

A deschis un ochi, a mormăit ceva despre cât de obosit e și s-a întors pe partea cealaltă. M-am simțit invizibilă. M-am îmbrăcat repede și am ieșit pe ușă cu un nod în gât.

Drumul până la soacră-mea a fost scurt, dar gândurile mele alergau haotic. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care renunță? De ce nu poate Vlad să-și asume responsabilitatea pentru familia lui?

Când am ajuns, doamna Maria mă aștepta în halat, cu părul ciufulit și ochii plini de panică.
— Vai, Ilinca, ce bine că ai venit! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine!

Am intrat în baie și am încercat să opresc apa care curgea din robinet. Nu mă pricepeam prea bine, dar după câteva încercări am reușit să închid vana principală. Soacra mea mă privea ca pe o eroină.

— Ești o fată extraordinară! Să-i spui lui Vlad că are noroc cu tine!

Am zâmbit forțat. În mintea mea, îi spuneam lui Vlad cu totul altceva.

După ce am făcut curat în baie și am ascultat povestea soacrei despre vecina care „nu știe să-și crească băiatul”, m-am întors acasă epuizată. Vlad era tot în pat.

— Ai rezolvat? a întrebat fără să se ridice.

— Da, am rezolvat. Poate data viitoare mergi tu, i-am răspuns sec.

A ridicat din umeri și s-a dus la duș. M-am simțit ca o cameristă într-un hotel ieftin: mereu disponibilă, mereu invizibilă.

Restul zilei a trecut între cumpărături, gătit și încercări eșuate de a sta de vorbă cu Vlad despre cum mă simt. De fiecare dată când aduceam vorba despre limitele mele sau despre nevoia de timp pentru mine, el schimba subiectul sau îmi spunea că „exagerez”.

Seara, când am încercat să citesc o carte pe balcon, telefonul a sunat din nou. Era sora mea, Ana.

— Ilinca, ai un minut? Mama iar s-a certat cu tata și nu știu ce să fac…

Am ascultat-o timp de o oră, oferindu-i sfaturi și încercând să o liniștesc. Când am închis telefonul, m-am simțit golită de orice urmă de energie.

Duminică dimineața am primit un mesaj de la șefa mea: „Poți veni mâine mai devreme? Avem o ședință importantă.”

Am izbucnit în plâns. Simțeam că nu mai am niciun control asupra vieții mele. Toată lumea avea nevoie de mine — soacra, sora, șefa — dar nimeni nu părea să observe că eu însămi mă pierd pe drum.

Luni dimineața, în drum spre serviciu, m-am privit în geamul tramvaiului: cearcăne adânci, privire obosită, zâmbet fals. M-am întrebat când am uitat cine sunt și ce vreau cu adevărat.

În acea seară, după ce Vlad a venit acasă și s-a așezat la televizor fără să mă întrebe cum mi-a fost ziua, am simțit că nu mai pot continua așa. Am intrat în sufragerie și i-am spus:
— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot fi mereu cea care renunță la tot pentru ceilalți. Simt că nu mai exist pentru mine însămi.

S-a uitat la mine surprins:
— Ce vrei să spui? Nu faci decât să exagerezi… Toată lumea are probleme.

— Da, dar eu nu mai pot duce toate problemele tuturor pe umeri! Vreau să mă simt importantă și pentru mine!

A oftat și a dat din cap a lehamite:
— Bine… cum vrei tu…

Am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că trebuie să aleg între a trăi pentru ceilalți sau pentru mine însămi.

Acum stau pe marginea patului și scriu aceste rânduri. Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc viața altora și uită de ele? Oare chiar putem fi fericite când alții decid mereu pentru noi? Voi ce credeți?