„Voi vă bucurați de viață, iar noi ne zbatem în datorii” – Mărturisirea unei pensionare din România

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei, fiica mea cea mare, tremura la capătul firului. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai mă pregăteam să mă bag în pat lângă Vasile, soțul meu. Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când Irina suna plângând, dar de data asta era altceva în glasul ei — disperare pură.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Nu mai facem față cu ratele! Ne-au tăiat curentul azi. Copiii plâng de frig și întuneric. Și tu… tu stai acolo, la căldură, cu pensia ta și cu tata, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la Vasile, care citea ziarul fără să știe ce furtună se abate asupra noastră. Am simțit un val de vinovăție care m-a sufocat. Cum să-i spun că nu mai avem nici noi prea mult? Că pensia abia ne ajunge pentru medicamente și facturi?

Irina nu a așteptat răspunsul meu. A continuat:

— Toată viața am muncit și tot în datorii am ajuns! Tu știi cât costă laptele? Știi cât costă să-ți crești copiii în România asta? Și voi… voi vă bucurați de viață, iar noi ne zbatem în datorii!

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Nu mă bucuram de viață. Nu mai știam ce înseamnă asta. De când m-am pensionat, fiecare zi era o luptă: cu boala lui Vasile, cu prețurile care urcă mereu, cu singurătatea care mă apasă când copiii nu sună cu săptămânile. Dar nu puteam să-i spun asta Irinei. Ea avea nevoie de ajutor, nu de plângerile mele.

— O să vedem ce putem face, mamă — am spus încet. — Poate găsim o soluție.

— Nu-mi mai promite nimic dacă nu poți! — a țipat ea și a închis.

Am rămas cu telefonul în mână, tremurând. Vasile s-a uitat la mine peste ochelari:

— Iar probleme?

— Irina… nu mai are bani. Le-au tăiat curentul.

Vasile a oftat adânc.

— Maria, noi nu putem să-i salvăm mereu. Am dat tot ce-am avut pentru ei. Am vândut pământul din sat ca să-i ajutăm cu avansul la apartament. Am renunțat la vacanțe, la haine noi… Ce mai vrea de la noi?

— Sunt copiii noștri, Vasile! — am izbucnit. — Cum să-i las așa?

— Și noi suntem oameni! — a ridicat vocea el. — Când ai de gând să te gândești și la tine? Când ai fost ultima dată la medic? Când ai cumpărat ceva pentru tine?

Nu am răspuns. M-am dus în bucătărie și am început să plâng în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la anii când eram tânără și visam că bătrânețea va fi liniștită, că voi avea timp să citesc, să merg la teatru, să-mi văd nepoții crescând fără griji. Dar realitatea era alta: fiecare zi era o alegere între a le trimite bani copiilor sau a cumpăra medicamentele lui Vasile.

A doua zi dimineață am mers la bancă și am retras tot ce aveam pus deoparte pentru zile negre: 800 de lei. I-am trimis Irinei fără un cuvânt. Seara m-a sunat scurt:

— Mulțumesc, mamă. Dar nu ajunge nici pe o lună.

Am simțit că mă prăbușesc. În zilele următoare am început să evit telefonul. Mă temeam de fiecare apel: poate era Irina din nou, poate era Radu, băiatul meu cel mic, care și el avea probleme cu serviciul și chiria.

Într-o duminică, la masa de prânz, Vasile a spart tăcerea:

— Maria, trebuie să ne hotărâm: ori trăim și noi puțin pentru noi, ori murim încet pentru ei.

L-am privit lung. Era prima dată când îl vedeam atât de obosit. Nici el nu mai avea putere să fie stâlpul familiei.

În acea seară m-am uitat lung în oglindă. Cine eram eu? O mamă bună? O soție devotată? Sau doar o femeie care s-a pierdut pe sine încercând să-i salveze pe toți?

Am început să scriu o scrisoare către Irina:

„Draga mea fată,
Știu că ți-e greu și mi-aș da inima din piept dacă ar ajuta cu ceva. Dar nu mai pot să mă rup în bucăți pentru toți. Am nevoie să trăiesc și eu puțin înainte să plec din lumea asta. Te rog să mă ierți dacă par egoistă.”

Nu i-am trimis-o niciodată. Dar am început să spun „nu” mai des. Să păstrez câte ceva pentru mine: o carte nouă, o plimbare în parc, o cafea cu vecina Ileana.

Irina m-a sunat tot mai rar. La început m-a durut tăcerea ei, apoi am început să mă obișnuiesc cu ea. Radu a venit într-o zi cu o pungă de mere și mi-a spus:

— Mamă, îmi pare rău că te-am pus mereu pe ultimul loc.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Acum stau la fereastră și privesc cum cade ploaia peste orașul ăsta cenușiu. Mă întreb: oare e greșit să vreau și eu puțină liniște? Oare e egoism sau supraviețuire? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?