Umbra Tatălui: Când Familia Devine Povară

— Milica, mai ai ceva bani să-mi dai până la pensie? Am rămas fără nimic, iar la farmacie nu mă mai primesc pe datorie.

Vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, unde încerc să-l adorm pe Vlad, băiețelul meu de două luni. Mă uit la el, cu cearcăne adânci și ochii roșii de nesomn, și simt cum mă strânge un nod în gât. Nu e prima dată când îmi cere bani, dar astăzi, când abia am reușit să cumpăr lapte praf și scutece, cererea lui mă lovește ca o palmă.

— Tată, nu mai pot. Chiar nu mai pot. Am rămas cu 120 de lei până la alocație. Dacă îți dau și ție, ce-i mai dau copilului?

El oftează teatral și se lasă pe scaunul vechi de lângă aragaz.

— Mereu ai ceva de comentat. Pe vremea mea, copiii își ajutau părinții fără să crâcnească. Eu pentru tine am muncit o viață!

Îmi mușc buza să nu izbucnesc. Îmi amintesc copilăria: tata mereu obosit, mereu cu gândul la bani, dar niciodată cu adevărat prezent. Mama a murit devreme, iar el a rămas singurul adult din viața mea. Am crescut repede, prea repede. Acum, când am nevoie de sprijin, el e tot un copil mare care cere și cere.

Soțul meu, Radu, e la muncă. Lucrează peste program ca să putem plăti chiria la garsoniera asta mică din Militari. Nu știe că tata vine aproape zilnic să ceară bani sau mâncare. Mi-e rușine să-i spun. Mi-e rușine că nu pot pune limite.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme greu, îl sun pe Radu.

— Radu, trebuie să-ți spun ceva… Tata vine iar și iar. Nu știu cum să-l opresc. Mă simt vinovată dacă-l refuz, dar nu mai pot…

Radu tace câteva secunde.

— Milica, e tatăl tău, dar nu e copilul tău. Ai dreptul să spui „nu”. Nu poți avea grijă de toată lumea.

Plâng încet la telefon. Nu vreau să fiu fiica rea. Dar nici nu vreau să-mi văd copilul lipsit de cele necesare.

A doua zi dimineață, tata apare din nou. Intră fără să bată la ușă.

— Ce faci? Ai făcut cafea? Dă-mi și mie o cană.

Îi torn cafea și mă uit la el cum răsfoiește ziarul vechi de pe masă.

— Tată… trebuie să vorbim. Nu mai pot să-ți dau bani. Vlad are nevoie de mine. Și eu am nevoie de liniște.

Se uită la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Așa ai ajuns? Să-ți lași părintele pe drumuri?

— Nu te las pe drumuri! Dar nu mai pot fi banca ta personală. Am nevoie să fii tată, nu povară.

Se ridică brusc și trântește cana în chiuvetă.

— O să-ți pară rău! O să vezi tu! Toți copiii uită de părinți când nu le mai convine!

După ce pleacă, rămân cu Vlad în brațe și tremur. Îmi vine să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar nu pot fugi de familie.

În zilele următoare, tata nu mai vine. Îmi scrie doar mesaje scurte: „Nu te mai deranjez”, „Sper că ești fericită acum”. Mă simt vinovată și ușurată în același timp.

Odată cu absența lui, realizez cât de mult mi-a afectat starea: dorm mai bine, Vlad e mai liniștit, casa pare mai luminoasă. Dar vinovăția rămâne ca o umbră pe umeri.

Într-o duminică, primesc un telefon de la mătușa Ileana:

— Milica, ce-ai făcut cu taică-tu? E supărat rău! Zice că l-ai dat afară din viața ta!

Îi explic printre lacrimi că nu l-am dat afară, doar că am nevoie de spațiu pentru familia mea. Mătușa oftează:

— Știu că ți-e greu… Dar uneori trebuie să ne gândim și la noi. Altfel ne pierdem cu totul.

Încep să merg la consiliere psihologică online. Terapeuta îmi spune:

— Ești responsabilă pentru copilul tău și pentru tine. Nu poți salva un adult care nu vrea să se salveze singur.

Învăț încet-încet să pun limite. Să spun „nu” fără să mă simt monstruoasă. Să accept că iubirea nu înseamnă sacrificiu fără sfârșit.

După câteva luni, tata mă sună timid:

— Milica… Poate vii pe la mine cu Vlad? Mi-e dor de voi.

Îi spun că venim doar dacă promite că nu va mai cere bani și că va încerca să fie bunic pentru Vlad, nu o povară pentru mine.

Nu știu dacă va reuși vreodată să se schimbe cu adevărat. Dar știu că eu am făcut primul pas spre libertate.

M-am întrebat adesea: cât din dragostea pentru părinți e datorie și cât e alegere? Când devine familia lanț și cum găsim curajul să-l rupem fără să ne pierdem sufletul?