Apartamentul care ne-a destrămat familia

— Nu te supăra, Irina, dar cred că ar fi mai bine pentru toți dacă am face schimb de apartamente. Tu și Vlad ați putea sta la noi, iar eu aici, la voi. Dar… să fie totul pe numele meu, ca să nu fie discuții mai târziu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu fața de masă cu flori albastre, și o priveam pe Rodica, soacra mea, cum își frământa mâinile cu un zâmbet fals. Vlad tăcea, cu ochii în farfurie. Știam că nu-i convine nici lui, dar nu avea curaj să-i spună mamei sale „nu”.

— Nu înțeleg… De ce pe numele dumneavoastră? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

Rodica a oftat teatral:

— Pentru că eu am muncit o viață întreagă pentru familia asta! Și dacă tot facem schimb, măcar să fie totul clar. Nu vreau discuții sau certuri după ce nu voi mai fi.

Mi-am mușcat buza. Apartamentul era moștenirea mea de la mama. Era singurul lucru care-mi rămăsese după ce părinții mei au murit într-un accident stupid de mașină. Când Vlad a venit la mine cu inelul de logodnă, eram deja singură pe lume. El era familia mea. Dar familia lui… era altceva.

Am încercat să schimb subiectul, dar Rodica a insistat. În seara aia n-am dormit deloc. Vlad s-a întors cu spatele la mine în pat și a adormit repede, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am stat cu ochii în tavan, ascultând tramvaiele care treceau pe bulevard.

A doua zi dimineață, Rodica a venit din nou cu aceeași propunere. De data asta, a adus și acte de la notar.

— Uite, am vorbit deja cu domnul Popescu. E simplu: semnezi aici și gata! Nu trebuie să-ți faci griji, totul rămâne în familie.

M-am uitat la Vlad. S-a ridicat din umeri:

— Hai, Irina, poate are dreptate mama… E mai bine așa.

M-am simțit trădată. Cum putea să fie de acord? Cum putea să nu vadă că pierd tot?

În zilele următoare, Rodica a început să mă preseze subtil: ba că apartamentul nostru e prea mic pentru ea, ba că are nevoie de lift din cauza picioarelor ei bolnave (deși urca scările fără probleme când mergea la piață), ba că vecinii ei sunt insuportabili. În același timp, Vlad devenea tot mai distant. Parcă nu mai era bărbatul blând care mă ținea de mână când mergeam la film sau care îmi aducea flori fără motiv.

Într-o seară, după ce Rodica a plecat bombănind că „nu știe cât o să mai reziste”, am izbucnit:

— Vlad, tu chiar nu vezi ce face mama ta? Vrea să ne lase fără nimic!

— Irina, exagerezi! Mama vrea doar să fie liniște în familie. Dacă nu vrei să semnezi, spune-i direct!

— Dar tu? Tu ce vrei?

A tăcut. Am simțit cum se rupe ceva între noi.

În următoarele săptămâni, Rodica a început să mă vorbească de rău pe la rude: că sunt egoistă, că nu vreau să ajut familia, că „nu sunt de-a lor”. M-am trezit izolată la mesele de duminică. Cumnata mea, Mihaela, nici nu mă mai saluta. Simțeam privirile lor reci ca niște ace.

Într-o zi am găsit-o pe Rodica în apartamentul nostru, cotrobăind prin dulapuri.

— Ce cauți aici?

— Voiam doar să văd dacă pot aduce niște lucruri de-ale mele… Că tot o să ne mutăm curând.

Atunci am simțit că explodez:

— Nu o să semnez niciodată! Apartamentul ăsta e al meu! Dacă Vlad vrea să stea cu tine, poate pleca oricând!

Rodica a început să plângă teatral:

— Uite ce mi-ai făcut! Mi-ai distrus familia!

Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând pe canapea.

— Nu mai pot! Nu mai suport! Ori eu, ori mama ta!

A urmat o tăcere lungă. Vlad s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt. A dormit la Rodica în noaptea aia.

Au trecut zile în care nu mi-a răspuns la telefon. M-am simțit ca un copil abandonat. Într-un final s-a întors doar ca să-și ia câteva haine.

— Nu pot să aleg între tine și mama… Poate ai nevoie de timp.

Am rămas singură în apartamentul meu gol. Vecina mea, tanti Florica, m-a bătut la ușă cu o farfurie de sarmale:

— Lasă-i pe toți, mamă! Să vezi tu cât valorezi!

Am plâns în brațele ei ca un copil mic.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să simt că mă sufoc. Am început să merg la terapie și am descoperit cât de mult m-am pierdut încercând să fiu „pe placul familiei”. Am refuzat categoric orice discuție despre apartament și am blocat numărul Rodicăi.

Vlad nu s-a mai întors niciodată cu adevărat. Am divorțat după un an. Mi-am păstrat apartamentul și liniștea sufletească.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Și unde tragem linia între iubire și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?