Când am învățat să spun nu: Vara la lac și granițele care m-au salvat

— Ivana, nu mai avem apă caldă! strigă Dinu din baie, vocea lui răsunând ca un tunet peste liniștea dimineții. Mă uitam pe fereastra mică a bucătăriei, cu mâinile încleștate pe cana de cafea, privind aburul care se ridica leneș. Era a treia zi de când ne mutasem în căsuța de lemn de pe malul lacului Fântânele, fugind din București cu speranța că vom găsi liniștea după care tânjeam amândoi. Dar liniștea nu venise. În schimb, veniseră telefoanele.

— O să rezolv, îi răspund, încercând să-mi ascund iritarea. Dar înainte să pot ieși din bucătărie, telefonul începe să vibreze pe masă. Era mama.

— Ivana, dragă, am vorbit cu mătușa Lenuța. Zice că vine și ea cu copiii la voi, că tot e vacanță. Să nu vă deranjeze, stau doar câteva zile!

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu apucasem nici măcar să despachetăm toate cutiile, iar deja casa noastră de vacanță devenea tabără de vară pentru rude. Dinu mă privește peste umăr, cu sprânceana ridicată.

— Ce-ai zis? întrebă el încet.

— Vin și Lenuța cu copiii. Și probabil și verișoara mea, Mara, că tot e în zonă.

Dinu oftează adânc. — Ivana, am venit aici să fim doar noi doi. Să ne regăsim. Nu să găzduim tot neamul.

Avea dreptate. Dar cum să-i spun mamei „nu”? Cum să refuz rudele care mereu au fost acolo pentru mine? M-am simțit prinsă între două lumi: cea a datoriei față de familie și cea a nevoii mele disperate de liniște.

În următoarele zile, casa s-a umplut de voci, râsete și certuri mărunte. Copiii mătușii Lenuța alergau prin curte, trântind uși și lăsând urme de noroi pe podeaua proaspăt spălată. Mara își adusese iubitul, un tip tăcut care fuma pe terasă și asculta manele la telefon. Mama făcea sarmale în bucătăria mică și critica fiecare decizie pe care o luam: „Nu pune atâta sare! Nu vezi că Dinu are tensiune?”

Într-o seară, după ce toți se culcaseră, am ieșit pe pontonul de lemn de la marginea lacului. Dinu stătea acolo, cu privirea pierdută în apă.

— Nu mai pot, Ivana. Parcă suntem din nou în București, doar că fără aer condiționat și cu mai multe țânțari.

Am simțit un nod în gât. — Știu… Dar nu pot să le spun să plece. Se vor supăra toți pe mine.

— Și dacă nu le spui? Ce se va întâmpla cu noi?

Am tăcut. Îmi era frică de răspuns.

A doua zi dimineață, Mara a intrat val-vârtej în bucătărie.

— Ivana, ai văzut încărcătorul meu? Și unde e cafeaua aia bună? Ah, și vezi că iubitul meu vrea să facă grătar diseară!

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Mara, nu mai pot! Nu mai pot să fiu gazda tuturor! Am venit aici să mă odihnesc, nu să fac pe menajera!

A rămas cu gura căscată. Mama a intrat imediat după ea și a început să mă certe:

— Cum vorbești așa cu verișoara ta? Nu te-am crescut așa! Familia e tot ce ai!

Am izbucnit în plâns și am fugit afară. Pe ponton, Dinu m-a găsit tremurând.

— Trebuie să pui limite, Ivana. Altfel o să ne pierdem pe noi doi.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am spus „da” doar ca să nu supăr pe nimeni: când am acceptat să găzduiesc rudele fără să vreau, când am lăsat-o pe mama să-mi critice fiecare alegere, când am pus nevoile tuturor înaintea mea și a lui Dinu.

Dimineața următoare am făcut ceva ce nu credeam că voi putea vreodată: am adunat toată familia în sufragerie.

— Vreau să vă spun ceva important. Am nevoie de liniște. Am venit aici ca să mă odihnesc și să petrec timp cu Dinu. Vă rog frumos ca până la sfârșitul săptămânii să vă faceți alte planuri de cazare.

S-a lăsat o liniște grea. Mama s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Ivana… dar noi suntem familia ta!

— Știu. Și tocmai pentru că vă iubesc vreau să fiu sinceră cu voi. Nu mai pot continua așa.

Au urmat lacrimi, reproșuri și tăceri apăsătoare. Dar până la urmă au plecat toți. Casa a rămas goală și tăcută pentru prima dată după mult timp.

În acea seară am stat cu Dinu pe ponton, ținându-ne de mână sub cerul plin de stele.

— Sunt mândru de tine, mi-a spus el încet.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, respirația mea era ușoară.

Au trecut câteva zile până când mama mi-a dat un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Am plâns citind acele cuvinte simple. Știam că nu va fi ușor să repar relațiile cu familia mea, dar știam și că nu mai pot trăi fără limitele mele.

Acum privesc lacul dimineața și mă întreb: De ce ne e atât de greu să spunem „nu” celor dragi? Oare câți dintre noi ne pierdem liniștea doar pentru că nu avem curajul să ne apărăm granițele?