Umbra care a rămas după el

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am strigat în golul casei, cu vocea răgușită de la atâtea lacrimi nespuse. Dar Vlad nu era acolo să mă audă. Nici nu mai era nimeni. Doar eu, cu valiza mea de la spital și cu o liniște care părea să-mi apese pieptul mai tare decât orice diagnostic.

Când am ajuns acasă, cheia a intrat în broască prea ușor. Am știut dinainte să deschid ușa că ceva nu e în regulă. Nu era niciun zgomot, niciun miros de cafea proaspătă, niciun râset din sufragerie. Am intrat și am văzut: rafturile goale de cărțile lui, hainele lipsă din dulap, perna lui dispărută de pe pat. Nici măcar nu lăsase un bilet. Doar tăcere.

Am stat în mijlocul holului, cu geanta atârnându-mi de umăr, și am simțit cum mă prăbușesc încet. M-am așezat pe podea, lângă ușa pe care el o trântise probabil pentru ultima dată, și am plâns. Nu pentru că nu mă așteptam la asta — certurile noastre deveniseră tot mai dese în ultimul an — ci pentru că sperasem până în ultima clipă că va fi acolo când mă întorc din spital. Că va întreba dacă sunt bine, dacă am nevoie de ceva. Dar nu a întrebat nimeni.

Mama m-a sunat abia după două zile. „Ce faci, Ilinca? Cum te simți?” Vocea ei era caldă, dar obosită. I-am spus că sunt bine, deși știam că nu mă crede. „Vlad e plecat la muncă?” a întrebat ea, cu o ezitare pe care am simțit-o ca pe un cuțit. „Nu știu unde e Vlad”, am răspuns scurt. Am auzit-o oftând adânc.

Adevărul e că Vlad nu mai era „acasă” de mult timp. Înainte să ajung la spital — o operație banală la apendicită care s-a complicat — ne certam aproape zilnic. El venea târziu, mirosea a tutun și a parfum străin. Eu îi reproșam absența, el îmi reproșa neîncrederea. „Nu mai pot, Ilinca! Mă sufoci cu întrebările tale!” urlase într-o seară, trântind ușa dormitorului.

Dar niciodată nu m-am gândit că va pleca exact când aveam cea mai mare nevoie de el. Să te trezești după anestezie și să vezi că nu te caută nimeni… E un gol care nu se umple nici cu lacrimi, nici cu pastile.

În zilele ce au urmat, am încercat să-mi revin. Am făcut ordine prin casă, am aruncat tot ce-mi amintea de el: cana lui preferată cu Steaua București, șosetele lăsate mereu sub pat, poza noastră de la mare din primul an de căsnicie. Dar peste tot rămânea umbra lui — în sertarul gol, în spațiul liber din dulap, în tăcerea din fiecare dimineață.

Prietenii mei au aflat repede. „Lasă-l, Ilinca! Nu te merită!” mi-a spus Ana la telefon. „Bărbații ăștia… când dau de greu, fug!” Dar eu nu voiam să-l urăsc pe Vlad. Voiau doar să înțeleg: de ce? Ce făcusem atât de rău încât să nu merit nici măcar un rămas-bun?

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu — m-am întors la muncă mai repede decât ar fi trebuit — am găsit un plic sub ușă. Scrisul lui Vlad: „Iartă-mă că n-am avut curajul să-ți spun în față. Nu mai pot trăi așa. Am nevoie să fiu liber.” Atât. Fără explicații, fără scuze adevărate.

Am simțit cum furia îmi urcă în gât ca un nod prea mare ca să-l pot înghiți. Am spart o farfurie pe gresie și am urlat: „Liber? Dar eu? Eu ce fac cu tot ce-ai lăsat în urmă?”

Mama a venit a doua zi cu plăcintă caldă și ochii roșii de plâns. „Ilinca, viața merge înainte”, mi-a spus ea încet, mângâindu-mă pe păr ca atunci când eram copil și mă loveam la genunchi. Dar rana asta era mult mai adâncă.

Au trecut luni până am început să dorm fără să mă trezesc plângând noaptea. Să nu mai verific telefonul sperând că Vlad va da un semn. Să nu mai tresar când aud cheia în ușă — pentru că știam că nu va fi el.

Am început să ies din nou cu prietenele mele: la film, la terasă, la plimbări prin Herăstrău. Am cunoscut oameni noi — unii buni, alții doar curioși de povestea mea tristă. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dor, frică de singurătate.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu sora lui Vlad, Ioana. M-a privit cu ochii mari și triști: „Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nici noi nu știm unde e.” Am văzut sinceritatea în ochii ei și pentru prima dată n-am mai simțit ură — doar o oboseală imensă.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Să-mi dau voie să râd din nou, să visez la altceva decât la trecutul care mă bântuia ca o fantomă. Dar rana abandonului rămâne acolo — ca o cicatrice pe care o ascund sub hainele curate și zâmbetele politicoase.

Uneori mă întreb dacă Vlad regretă ceva sau dacă pentru el totul a fost doar o ușurare. Și mă întreb: câți dintre noi trăim lângă oameni care ne lasă goi pe dinăuntru și pleacă exact când avem cea mai mare nevoie? Ce facem când dragostea se transformă în absență și tăcere?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merităm mai mult decât un plic sub ușă și o casă goală. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum v-ați regăsi după ce cineva v-a lăsat doar cu umbra lui?