Prețul copilăriei mele: între economii și dorința de a fi văzută

— Nu, nu avem nevoie de altă rochie, Irina! Ai deja destule, uite câte ți-a dat mătușa Lenuța! vocea mamei răsună tăios prin apartamentul mic, cu pereți galbeni, scorojiti de vreme. Mă uitam la ea cu ochii mari, ținând în mână o rochiță roz, simplă, la reducere, pe care o văzusem în piață. Aveam opt ani și visam să am și eu ceva nou, ceva doar al meu. Dar mama nu ceda niciodată.

— Dar, mamă, toate sunt prea mici sau rupte… și la școală copiii râd de mine…

— Nu mă interesează ce spun copiii! Să fii tu deșteaptă, nu să te ții după modă! Banii nu cresc în copaci!

Așa a fost mereu. Mama era contabilă la o firmă mică din orașul nostru de provincie. Tata plecase când aveam cinci ani, iar de atunci totul s-a transformat într-o luptă pentru fiecare bănuț. Mama ținea evidența cheltuielilor într-un carnețel vechi, cu coperți albastre. Fiecare leu era notat, fiecare bon păstrat. Nu cumpăram niciodată dulciuri din magazin, doar biscuiți ieftini la kilogram. La aniversări primeam câte o ciocolată mică și o carte second-hand.

În fiecare vară, mergeam la țară la bunica. Acolo era singurul loc unde mă simțeam liberă. Bunica îmi dădea mere din livadă și mă lăsa să mă joc desculță prin iarbă. Dar când venea mama să mă ia acasă, totul revenea la normal: hainele vechi ale verișoarelor, sandvișurile cu margarină și gem ieftin, și acea senzație apăsătoare că nu merit nimic mai bun.

Când am intrat la liceu, lucrurile s-au complicat. Colegii aveau telefoane noi, haine de firmă, mergeau la cafenele după ore. Eu inventam scuze ca să nu ies cu ei. Odată am plâns în baie pentru că o fată mi-a spus că miros a naftalină. Am încercat să-i spun mamei cât de greu îmi este.

— Irina, tu nu înțelegi! Dacă nu strângem acum, ce facem când ai să vrei la facultate? Vrei să ajungi ca mine? Să te chinui toată viața?

Dar eu voiam doar să fiu văzută. Să simt că merit și eu ceva frumos. Seara, când adormeam, visam că mama mă ia în brațe și-mi spune că sunt importantă pentru ea, nu doar pentru economiile pe care le facem împreună.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o poză cu mama tânără, râzând cu prietenele ei la mare. Purta o rochie albă, vaporoasă. Am întrebat-o despre acea zi.

— Era altă vreme… Atunci nu știam cât de greu e să fii singură cu un copil. Nu-mi permit să mai fiu așa.

Am simțit un nod în gât. Poate că mama nu știa altfel să mă iubească decât economisind pentru viitorul meu. Dar eu voiam să trăiesc prezentul.

În clasa a douăsprezecea am luat bursă la olimpiadă. Cu banii primiți mi-am cumpărat prima mea bluză nouă. Când am ajuns acasă cu ea, mama s-a supărat:

— Cum ai putut să dai atâția bani pe o bluză? Nu te-ai gândit că puteai pune deoparte?

Am izbucnit:

— Mamă, vreau să trăiesc și eu! Nu vreau să-mi fie rușine cu mine!

A plâns atunci pentru prima dată în fața mea. Mi-a spus că îi pare rău dacă m-a făcut să sufăr, dar că nu știe altfel să mă protejeze.

Am plecat la facultate în București cu o valiză veche și multe resentimente. Am început să lucrez part-time ca să-mi permit mici bucurii: o cafea cu prietenii, o carte nouă, un parfum discret. Încet-încet am învățat să mă bucur de lucruri simple fără să mă simt vinovată.

Dar relația cu mama a rămas tensionată ani de zile. De fiecare dată când vorbeam la telefon, discuția ajungea inevitabil la bani:

— Ai grijă cum cheltui! Să nu rămâi fără!

— Mamă, am nevoie și de altceva decât bani puși deoparte…

Anii au trecut și mama s-a pensionat. A început să fie mai singură și mai blândă. Într-o zi m-a sunat și mi-a spus:

— Irina, cred că am greșit mult cu tine… Poate că am uitat să te las să fii copil.

Am plâns amândouă la telefon. Nu știu dacă pot uita tot ce am pierdut din cauza fricii ei de lipsuri. Dar încerc să înțeleg: poate că dragostea ei a fost mereu acolo, doar că eu nu am știut s-o văd printre economii și griji.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: oare a meritat prețul plătit pentru siguranță? Oare voi putea vreodată să iert cu adevărat? Voi reuși eu să fiu altfel pentru copiii mei?