Sub Masca Zâmbetului: Un Weekend cu Familia lui Vlad

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina, a spus soacra mea, ridicând sprânceana și lăsând lingura să cadă cu zgomot în farfurie. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, deși încercam să zâmbesc, să par că nu mă afectează. Vlad stătea la capătul mesei, cu ochii în telefon, absent. În jurul nostru, masa de duminică fremăta de discuții despre politică, vecini și prețul la cartofi, dar eu nu auzeam decât bătăile inimii mele.

De când m-am măritat cu Vlad, fiecare sfârșit de săptămână e o repetiție a aceluiași teatru: eu, încercând să fiu nora perfectă, ei, judecând fiecare gest al meu. Mama lui Vlad, doamna Stanciu, are mereu ceva de comentat: ba că nu am șters bine masa, ba că nu știu să fac sarmale ca lumea. Tatăl lui, domnul Stanciu, tace și oftează din când în când, dar privirea lui spune totul: nu sunt destul de bună pentru fiul lor.

— Lasă, mamă, nu toată lumea știe să gătească ca tine, a încercat Vlad să mă apere într-o doară, fără să ridice privirea din telefon. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu apărată ca un copil neajutorat. Voiam doar să fiu văzută.

După masă, am rămas singură în bucătărie cu muntele de vase. Am auzit râsete din sufragerie. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la detergent și mi-am dorit să pot fugi undeva unde nimeni nu așteaptă nimic de la mine. Dar știam că nu pot. Nu încă.

Seara, când am urcat în camera noastră de la etajul casei părintești a lui Vlad, i-am spus încet:

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

El a oftat și s-a trântit pe pat.

— Irina, știi cum sunt ai mei. Nu-i băga în seamă. O să se obișnuiască ei cu tine.

— Dar eu? Eu când o să mă obișnuiesc cu mine aici? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut. M-a durut mai tare decât orice critică a soacrei.

Noaptea am plâns încet sub pătură. M-am gândit la mama mea, la casa noastră mică din Bacău, la mirosul de cozonac și la râsetele noastre sincere. Acolo eram Irina. Aici eram doar „nora lui Vlad”.

A doua zi dimineață, doamna Stanciu m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Hai, Irina, trezește-te! Avem musafiri la prânz. Să nu faci iar vreo prostie!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să spăl cartofii mecanic, ascultând instrucțiunile ei ca pe niște ordine militare.

— Să nu uiți să pui foi de dafin! Și vezi că ai uitat ieri să ștergi aragazul!

La un moment dat, a intrat în bucătărie cumnata mea, Simona. S-a uitat la mine cu milă.

— Nu-i lăsa să te calce în picioare, Irina. Știu cum e… și eu am trecut prin asta.

Am ridicat privirea spre ea pentru prima dată cu adevărat.

— Și tu cum ai rezistat?

A zâmbit trist:

— La început am plâns mult. Apoi am început să spun ce simt. Nu le-a convenit mereu, dar măcar nu m-am pierdut pe mine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La prânz, când doamna Stanciu a început iar să critice salata pe care o făcusem („Prea mult ulei! Cine te-a învățat să gătești așa?”), am simțit cum îmi vine să țip. Dar m-am abținut. Am strâns din dinți și am continuat să zâmbesc.

După ce au plecat musafirii și am rămas iar singură cu vasele murdare, Vlad a intrat în bucătărie.

— Hai că n-a fost așa rău azi… Uite ce bine te-ai descurcat!

L-am privit lung.

— Vlad… tu chiar nu vezi cât mă doare? Cât mă chinui?

A dat din umeri.

— E familie. Așa sunt toate familiile la noi…

M-am uitat la el și am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon și am inspirat aerul rece al serii. M-am gândit la cine eram înainte de Vlad: o fată veselă, plină de vise. Acum eram o umbră care încerca să mulțumească pe toată lumea și nu reușea niciodată.

În noaptea aceea am visat că alergam desculță printr-un câmp plin de flori galbene. Mama mă striga de departe: „Irina! Nu uita cine ești!” M-am trezit plângând.

Duminica următoare am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curajul vreodată: când doamna Stanciu a început iar să critice ciorba, i-am spus calm:

— Doamnă Stanciu, știu că vreți tot ce e mai bun pentru Vlad și pentru familie. Dar vă rog să-mi dați voie să fiu eu însămi aici. S-ar putea să nu fac totul perfect după regulile dumneavoastră, dar încerc din suflet.

Toată lumea a tăcut. Vlad s-a uitat la mine surprins. Doamna Stanciu a pufnit din nas și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt.

Am tremurat toată ziua după aceea. Dar seara, Simona mi-a strâns mâna pe furiș:

— Bravo! Ai făcut primul pas spre tine.

Nu știu ce va urma. Poate vor fi certuri mai mari sau poate vor începe să mă accepte așa cum sunt. Dar pentru prima dată după mult timp simt că respir.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem printre farfurii murdare și zâmbete forțate? Poate e timpul să ne întrebăm: cine suntem noi cu adevărat și cât mai putem duce până ne pierdem de tot?