Când am înfruntat familia Anei: O nuntă, o alegere, o viață nouă

— Vlad, nu ai înțeles! Nunta asta nu e doar despre voi doi! Vocea doamnei Stoica răsuna în sufrageria lor cu ecou, iar Ana, logodnica mea, stătea cu ochii în pământ, strângându-mi mâna până la durere. Pe masă, printre foi cu meniuri și invitații, trona o listă interminabilă cu rude pe care nici măcar nu le cunoșteam.

— Mama, te rog… am încercat să spun, dar privirea ei m-a tăiat ca un cuțit.

— Nu, Vlad! Aici nu e loc de „te rog”. O să faci cum spunem noi. La noi în familie așa se face!

A fost momentul în care am simțit că mă sufoc. Îmi venea să fug, să o iau pe Ana de mână și să dispărem undeva unde nimeni nu ne-ar mai găsi. Dar nu puteam. Ana era prinsă între două lumi: dragostea pentru mine și loialitatea față de ai ei. Și eu? Eu eram doar băiatul din provincie care „nu știe cum merg lucrurile la oraș”.

Totul începuse frumos. Cererea în căsătorie fusese simplă, la marginea lacului Herăstrău, cu Ana râzând printre lacrimi și promițându-mi că orice ar fi, vom fi împreună. Dar apoi au venit părinții ei. Domnul Stoica, mereu sobru, contabil la stat, și doamna Stoica, profesoară de limba română, obișnuită să aibă ultimul cuvânt. Au preluat rapid controlul: lista invitaților, meniul, sala de evenimente, chiar și rochia Anei.

— Vlad, nu vreau să-i supăr… mi-a șoptit Ana într-o seară târziu, când ne-am întâlnit pe ascuns în parcul din cartier.

— Dar pe tine cine te întreabă? Pe noi cine ne întreabă?

Ana a oftat adânc.

— Dacă nu facem cum vor ei… o să mă dezmoștenească. Știi cum sunt. Și… și eu nu pot să-i pierd.

M-am simțit mic și neputincios. În fiecare zi apărea ceva nou: „Nu poți invita prietenii tăi din facultate, nu se cade”, „Nu se face dansul mirilor pe piesa aia modernă”, „Nașii trebuie să fie verișorii noștri”. Mă uitam la Ana și vedeam cum se stinge încet.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu doamna Stoica — care mi-a spus direct că „nu sunt destul de bun pentru fata ei” — am plecat val-vârtej pe stradă. Ploua mărunt și rece. M-am oprit sub un copac și am început să plâng. Nu mai plânsesem de ani de zile. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem totul. Dacă nu cumva Ana avea dreptate să cedeze.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana pe banca din fața blocului meu. Avea ochii umflați de plâns.

— Vlad… nu mai pot. Nu mai pot să fiu păpușa lor.

Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Atunci hai să facem nunta noastră. Așa cum vrem noi. Fără listele lor, fără pretențiile lor.

— O să mă urască…

— Poate. Dar dacă nu facem nimic acum, o să ne urâm noi pe noi înșine.

Am decis atunci: vom organiza o nuntă mică, doar cu prietenii apropiați și familia care ne susținea cu adevărat. Am găsit o terasă micuță la marginea orașului, am ales muzica noastră preferată și am trimis invitații doar celor care ne iubeau pentru ceea ce suntem.

Când au aflat părinții Anei, a fost un scandal monstruos. Doamna Stoica a venit la mine acasă urlând:

— Să-ți fie rușine! Ai distrus tot ce am construit pentru fata mea!

Domnul Stoica nici nu s-a uitat la mine. Ana plângea în hohote.

— Vlad… dacă vrei să renunți…

— Nu vreau! Vreau doar să fim fericiți!

În ziua nunții noastre, ploua torențial. Am ajuns la terasă uzi leoarcă, dar râdeam ca niște copii scăpați dintr-o temniță. Prietenii noștri au dansat cu noi până dimineața. Mama mea a plâns de fericire. Părinții Anei n-au venit.

După nuntă, Ana a primit un mesaj scurt de la mama ei: „Sper că ești mulțumită.” Atât. Au trecut luni până când au acceptat să vorbească din nou cu ea. Dar Ana era alt om: mai liberă, mai puternică.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara vreodată. Dar când o văd pe Ana zâmbind sincer lângă mine, știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Și câți avem curajul să spunem „nu” chiar și celor pe care îi iubim cel mai mult?