Între patru pereți: Când familia devine cel mai mare dușman

— Nu cred că înțelegi ce-ți cer, Irina, mi-a spus soacra mea, cu vocea tăioasă, în timp ce își aranja tacticos șervetul pe genunchi. Ochii ei cenușii mă fixau peste masa încărcată cu sarmale și salată boeuf, iar eu simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută în farfurie, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Ba da, înțeleg foarte bine, am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Vreți să renunț la jobul meu ca să am grijă de tata-socru după accident. Dar eu… eu nu pot. Nu pot să-mi las viața pe pauză pentru că așa vreți voi.

Mama lui Vlad a oftat teatral și a dat din cap a dezaprobare. — Familia e pe primul loc, draga mea. Așa am fost crescuți. Nu te-am văzut niciodată ca pe una de-a noastră, dar Vlad te iubește și am acceptat. Acum e momentul să dovedești că meriți locul la această masă.

Cuvintele ei au căzut ca o sentință. M-am simțit mică, strivită între pereții sufrageriei lor reci, cu tablouri vechi și miros de ciorbă. Vlad nu spunea nimic. Îl priveam disperată, căutând în ochii lui o urmă de sprijin. Dar el doar a ridicat din umeri.

— Irina… poate că mama are dreptate. Tata are nevoie de cineva de încredere. Știi cum sunt asistentele din spitale… Și tu oricum nu câștigi cine știe ce la birou.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurânde. Afară ningea liniștit peste blocurile cenușii din cartierul Titan. Am plâns în tăcere, rușinată că nu pot fi femeia pe care o vor ei.

În acea noapte n-am dormit deloc. Vlad s-a întors târziu în dormitor și nici măcar nu m-a atins. Dimineața, când m-am dus la serviciu, colega mea, Mirela, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu prea… Familia lui Vlad vrea să renunț la job ca să am grijă de socru-meu. Dacă refuz, mă simt egoistă. Dacă accept… mă pierd pe mine.

Mirela m-a privit lung și mi-a spus: — Irina, ai muncit zece ani să ajungi aici. Dacă renunți acum pentru ei, nu vei mai recupera niciodată timpul pierdut.

Zilele au trecut greu. Soacra mă suna zilnic să mă întrebe dacă m-am hotărât. Vlad era tot mai distant. Într-o seară, după ce am ajuns acasă obosită și am găsit-o pe mama lui în bucătăria noastră, făcând ordine printre lucrurile mele, am simțit că explodez.

— Ce cauți aici? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Încerc să te ajut să înțelegi ce e important. Vlad e prea blând cu tine. Dacă nu faci sacrificiul ăsta pentru familie, nu meriți să fii soția lui.

Atunci am izbucnit:

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu sunt familie? De ce trebuie mereu să renunț la mine pentru voi?

Soacra m-a privit cu dispreț:

— Pentru că așa se face! Așa am făcut și eu! Am renunțat la tot pentru bărbatul meu!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. În acea noapte i-am spus lui Vlad:

— Dacă mă iubești cu adevărat, trebuie să mă susții. Nu pot să renunț la tot ce sunt pentru familia ta.

El s-a uitat la mine ca la un străin:

— Nu știu dacă mai pot trăi cu cineva care nu pune familia pe primul loc.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea în Ploiești. Am plâns zile întregi. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Irina, tu contezi! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva!

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără să simt vinovăție. Vlad nu m-a mai sunat decât o dată, ca să-mi spună că mama lui e dezamăgită de mine. Atunci am realizat că nu eram decât un pion într-un joc vechi de familie.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică din București și lucrez mai mult ca oricând. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea egoistă. Dar când privesc în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „nu”, știu că am ales corect.

Oare câte femei ca mine trăiesc între patru pereți și se pierd încet-încet pentru o familie care nu le vede? Cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru ceilalți?