Rușinea care doare: Povestea unei mame singure din România

— Mamă, te rog, nu veni cu plasa aia la ziua lui Radu. Toți vor aduce cadouri scumpe… Irina își mușca buza, evitând să mă privească în ochi. Mă uitam la mâinile mele crăpate de muncă și simțeam cum mi se strânge inima. În plasa de plastic era o cămașă cumpărată din piață și un borcan cu dulceață de vișine făcută de mine, cu ultimele fructe din grădină. Atât am putut.

Nu i-am răspuns atunci. Am ieșit pe balconul micuțului apartament de la etajul patru și am privit spre blocurile cenușii. Am crescut-o singură pe Irina de când Doru s-a stins la 38 de ani, lăsându-ne cu datorii și un gol imens. Am muncit ca femeie de serviciu la școală, apoi la supermarket, orice să nu-i lipsească Irinei nimic esențial. Dar niciodată n-am avut bani pentru haine de firmă sau excursii la mare.

Când l-a cunoscut pe Radu, băiatul avocatului din oraș, am simțit că lumea ei se schimbă. La început mă invita la masă la ei acasă, dar după nuntă invitațiile s-au rărit. Soacra ei, doamna Lidia, era mereu aranjată, cu parfumuri scumpe și vorbe dulci ca mierea, dar reci ca gheața. „Ana, ce bine că ai crescut-o pe Irina atât de modestă! Noi o vom răsfăța acum.” Am zâmbit atunci, dar în sufletul meu s-a rupt ceva.

De ziua lui Radu, am ajuns cu inima cât un purice. În sufrageria lor mare mirosea a cafea proaspătă și a prăjituri franțuzești. Cadourile erau împachetate în hârtie lucioasă: ceasuri scumpe, parfumuri de firmă, gadgeturi. Eu am pus plasa mea într-un colț, rușinată. Irina m-a tras deoparte: — Mamă, data viitoare nu mai aduce nimic… E mai bine așa.

Am plecat devreme, cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă mă gândeam: unde am greșit? De ce nu pot fi și eu ca ceilalți? De ce trebuie să mă simt mereu mai puțin? În seara aceea am plâns până târziu, strângând la piept o fotografie cu Irina mică, râzând în brațele mele.

A doua zi m-am dus la muncă obosită și abătută. Colega mea, Mariana, m-a întrebat ce am pățit. I-am spus totul printre suspine. — Ana, nu e vina ta! Copiii uită prea repede cine i-a crescut… Dar să știi că nu banii țin o familie unită.

În weekend am încercat să o sun pe Irina. Nu mi-a răspuns. După câteva zile mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt ocupată. Vorbim altădată.” M-am simțit ca o povară. M-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să dispar din viața ei.

Într-o seară ploioasă, am găsit curajul să merg la ei acasă fără să anunț. Am bătut timid la ușă. Mi-a deschis Radu: — Bună seara… Irina e obosită, doarme deja. Poate altădată.

Am plecat cu sufletul zdrobit. Pe drum am văzut o mamă cu fetița ei ținându-se de mână și mi-am amintit cum mergeam cu Irina la școală prin noroaie, cum îi făceam pachețel cu ce aveam mai bun și cum îi spuneam povești seara ca să uite că nu avem lumină din cauza facturilor neplătite.

Au trecut săptămâni fără să primesc vești de la ea. Într-o zi am primit un plic: invitație la botezul primului lor copil. Pe invitație scria: „Vă rugăm să confirmați prezența și să specificați dacă aduceți dar.” Am plâns iar. Nu pentru că nu aveam ce să dau, ci pentru că totul devenise o formalitate rece.

La botez am stat într-un colț. Nimeni nu m-a băgat în seamă. Am lăsat un plic cu 100 de lei – toți banii mei de rezervă – și o păturică tricotată de mine pentru nepoțelul meu. Când am plecat, am văzut-o pe Irina râzând cu socrii ei și m-am simțit invizibilă.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu ea la piață. S-a uitat la mine fugar și a spus: — Mamă, nu vreau să te superi… Dar lumea vorbește. Zic că nu ai grijă de tine, că ești mereu obosită și prost îmbrăcată… M-am blocat. — Irina, eu sunt așa pentru că am muncit toată viața pentru tine! Nu ți-a lipsit niciodată dragostea mea! Ea a dat din umeri: — Acum contează altceva…

Am plecat acasă și m-am uitat în oglindă: riduri adânci, părul încărunțit devreme, haine vechi. Dar ochii mei erau vii – ochii unei mame care a dat totul.

Într-o seară târziu am primit un telefon: — Mamă… Sunt tristă. Nu mă simt bine aici… Toți vorbesc doar despre bani și aparențe… Mi-e dor de tine și de copilăria noastră simplă… Am plâns împreună la telefon mult timp.

Poate că lumea judecă după bani și cadouri scumpe, dar dragostea adevărată nu se cumpără niciodată. Oare cât valorează o mamă în ochii propriului copil? Și cât trebuie să suferim ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat?