Când mama a spus că vin rudele: Povestea unei împăcări cu sine

— Maria, să nu uiți să pui fața de masă cea bună! Vin rudele!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă și plină de o nerăbdare pe care o cunoșteam prea bine. Am simțit cum stomacul mi se strânge, ca de fiecare dată când auzeam cuvântul „rude”. În satul nostru, când veneau rudele, nu era doar o vizită. Era un examen. O paradă a reușitelor, a eșecurilor ascunse sub preș, a comparațiilor și a judecăților nerostite.

Am ieșit pe prispă, încercând să-mi liniștesc respirația. Mâinile îmi tremurau ușor. De când mă știu, am simțit că nu mă potrivesc aici. Că nu sunt destul de bună, destul de „cum trebuie”. Că orice aș face, privirile ascuțite ale mătușii Ileana sau ale unchiului Vasile găsesc mereu ceva de criticat. Mama știa asta, dar nu vorbea niciodată despre elefantul din cameră. Doar îmi arunca priviri scurte, pline de înțelesuri pe care nu le puteam descifra.

— Maria, ai auzit ce-am zis? Să nu faci vreo prostie azi! Să nu te apuci să le răspunzi obraznic, cum ai făcut data trecută!

Am închis ochii. Data trecută… Atunci când am îndrăznit să spun că nu vreau să merg la facultate la București, ci să încerc la Arte la Cluj. S-a lăsat o liniște grea la masă, iar mama mi-a strâns mâna sub masă atât de tare încât mi-au dat lacrimile. După ce au plecat rudele, mi-a spus doar atât: „Ne-ai făcut de râs.”

Astăzi însă, ceva era diferit. Poate pentru că mă săturasem să mă ascund. Poate pentru că simțeam că dacă nu spun ce am pe suflet, o să mă pierd cu totul.

Când au sosit rudele, curtea s-a umplut de voci și râsete false. Mătușa Ileana a venit prima la mine.

— Ia uite-o pe Maria! Ce mare te-ai făcut! Ai găsit și tu pe cineva sau tot cu capul în nori ești?

Am zâmbit forțat.

— Încă nu, mătușă. Dar nici nu mă grăbesc.

— Păi la vârsta ta eu aveam deja doi copii! Ce-i cu tineretul ăsta din ziua de azi…

Unchiul Vasile s-a băgat și el în vorbă:

— Și cu școala ce faci? Tot la prostiile alea cu desenatul? Nu mai bine te angajezi la oraș? Să ai și tu un salariu ca lumea?

Mama mă privea cu ochii mari, rugându-mă parcă din priviri să nu răspund. Dar nu mai puteam.

— Nu cred că e treaba nimănui ce fac eu cu viața mea. Dacă mie îmi place să pictez, asta o să fac. Nu vreau să trăiesc viața altcuiva doar ca să fiu pe placul tuturor.

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Tata s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit afară să fumeze. Mama s-a înroșit la față.

— Maria! Nu se vorbește așa cu oamenii mari!

— Dar cât să mai tac, mamă? Mereu trebuie să fiu altcineva decât sunt. Mereu trebuie să vă mulțumesc pe voi și pe rudele voastre. Dar eu? Eu când am voie să fiu eu?

Mătușa Ileana a dat ochii peste cap.

— Asta-i generația asta nouă… N-au pic de respect!

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât, dar le-am înghițit cu greu. Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote. De afară se auzeau voci înfundate, discuții aprinse. Știam că mama va veni după mine.

Nu a trecut mult și am auzit pași pe hol. Ușa s-a deschis încet.

— Maria… hai la masă. Nu mai face atâta tărăboi pentru nimic.

— Pentru nimic? Mamă, pentru tine chiar nu contează ce simt? Chiar trebuie mereu să fiu perfectă?

Mama s-a așezat lângă mine pe pat. Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o vulnerabilă.

— Știi… nici mie nu mi-a fost ușor cu rudele astea toată viața. Și eu am tăcut mult timp. Am vrut doar să fie liniște în casă.

— Dar liniștea asta ne sufocă pe toți…

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate. Poate ar trebui să te las să fii tu însăți. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu suferi mai mult decât am suferit eu.

Am luat-o de mână.

— O să sufăr oricum dacă nu sunt eu însămi.

Ne-am privit lung, ca două femei care abia acum se descoperiseră una pe cealaltă. Din bucătărie se auzea râsul strident al mătușii Ileana și glasul răstit al unchiului Vasile. Dar pentru prima dată nu mă mai durea atât de tare.

Am ieșit împreună din cameră și ne-am întors la masă. Rudele au tăcut când ne-au văzut. Am ridicat capul sus și am zâmbit sincer.

— Să știți că sunt mândră de cine sunt și de ce fac. Și sper ca într-o zi să fiți și voi mândri de mine.

Nu a răspuns nimeni imediat, dar am simțit cum ceva s-a schimbat în aer. Mama mi-a strâns mâna sub masă, dar de data asta cu blândețe.

Seara, după ce au plecat toți, am ieșit pe prispă și am privit cerul plin de stele. Am simțit o liniște nouă în suflet — una care venea din acceptare, nu din tăcere forțată.

M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Cât curaj ne trebuie ca să fim noi înșine chiar și atunci când toată lumea pare împotrivă?