Nu e copilul meu, de ce să mă sacrific?

— Nu e copilul meu, de ce să mă sacrific?
Cuvintele acestea mi-au tăiat respirația. Eram ascuns după ușa bucătăriei, cu palmele transpirate strânse în jurul unei cărți vechi de povești. Aveam doisprezece ani și încă mai credeam că, dacă sunt cuminte și nu deranjez pe nimeni, poate mama vitregă, Mariana, o să mă iubească măcar puțin. Dar vocea ei răsunase clar, tăioasă, ca o sentință. Tata tăcea. Nu i-am văzut niciodată fața în acea clipă, dar știu că nu a spus nimic. Nici atunci, nici mai târziu.

M-am retras încet în camera mea, încercând să nu fac zgomot. Am închis ușa și m-am lăsat pe podea, cu spatele lipit de perete. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. În casa noastră dintr-un cartier modest din Pitești, lacrimile nu erau permise. Tata lucra la service-ul auto din capătul străzii, iar Mariana era vânzătoare la magazinul alimentar. Mama mea adevărată murise când aveam șase ani, iar tata s-a recăsătorit la scurt timp. De atunci, totul s-a schimbat.

Mariana avea un băiat de vârsta mea, Rareș. Era preferatul ei. Primea mereu haine noi, dulciuri și atenție. Eu eram băiatul din umbră, cel care trebuia să se mulțumească cu resturile. La școală eram un elev bun, dar acasă nu conta. Oricât mă străduiam să fiu pe placul lor, nu era niciodată suficient.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, tata a venit acasă târziu și obosit. Mariana îl aștepta cu masa pusă doar pentru ea și Rareș. Eu stăteam la masa mică din bucătărie, cu o farfurie de ciorbă rece. — Dario, ai terminat temele? — m-a întrebat tata fără să mă privească. — Da, am terminat, am răspuns încet. Mariana a oftat zgomotos: — Lasă-l, Gheorghe! Nu vezi că nu-i pasă? Nici nu e al tău cu adevărat.

Atunci tata a ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. În ochii lui am văzut oboseală și vinovăție. Nu a spus nimic. A tăcut din nou.

În acea noapte am decis să fug de acasă. Am împachetat câteva haine într-un rucsac vechi și am ieșit pe furiș pe ușă. Am mers pe jos până la gară, fără să știu unde mă duc. Am stat pe o bancă până dimineața, tremurând de frig și frică. M-am gândit la mama mea adevărată și la cum ar fi fost dacă ar fi trăit.

Dimineața m-a găsit tot acolo. Un polițist m-a întrebat ce caut singur la ora aia. Nu am știut ce să-i spun. M-a dus acasă. Mariana a făcut o criză de nervi: — Vezi? Ți-am spus că nu e bun de nimic! Tata m-a privit lung și a zis doar atât: — Data viitoare să-mi spui dacă vrei să pleci undeva.

Am început să mă simt invizibil. La școală eram tot mai retras. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, a observat că ceva nu e în regulă cu mine. M-a chemat după ore: — Dario, ce se întâmplă acasă? Ai vrea să vorbim? Am dat din cap că nu și am fugit spre casă.

Într-o zi, Rareș a spart un geam jucând fotbal în casă. Mariana a venit val-vârtej: — Cine a făcut asta? Rareș a aruncat mingea spre mine: — Dario! Eu doar am ridicat mâinile: — Nu eu… Mariana mi-a tras o palmă peste față: — Minți! Mereu minți! Tata era acolo și nu a zis nimic.

Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam. Era singurul loc unde puteam fi sincer cu mine însumi. Scriam despre dorul de mama, despre cât de mult mi-aș fi dorit ca tata să mă apere, despre cât de mult mă durea indiferența lor.

Într-o zi am găsit curajul să-i arăt doamnei Popescu câteva pagini din caietul meu. A citit în liniște și apoi m-a îmbrățișat: — Dario, ești un copil extraordinar. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi altceva.

A fost prima dată după mult timp când cineva mi-a spus că valorez ceva.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu bursă și am plecat la facultate la București. Tata nu a venit la festivitatea de absolvire. Mariana nici atât. Rareș era deja plecat în Anglia cu o bursă sportivă.

La 22 de ani am primit un telefon de la tata: — Dario… sunt bolnav… Ai putea veni acasă? Am ezitat mult înainte să accept. Când am ajuns acasă, Mariana era aceeași: rece și distantă. Tata era slăbit, bolnav de cancer. În ultimele luni ale vieții lui, am stat lângă el zi și noapte.

Într-o seară mi-a spus cu voce stinsă: — Îmi pare rău că n-am știut să fiu tată pentru tine… Am plâns împreună atunci pentru prima dată.

După moartea lui, Mariana mi-a spus sec: — Acum poți pleca liniștit. Nu mai ai ce căuta aici.

Am plecat fără să mă uit înapoi.

Astăzi am 30 de ani și încă port cu mine cicatricile acelor ani grei. Dar am învățat că familia nu e mereu cea care te naște sau te crește sub același acoperiș; uneori familia sunt oamenii care te văd cu adevărat și te acceptă așa cum ești.

M-am întrebat mereu: cât valorează un copil pentru părinții lui? Și dacă nu e sângele tău, chiar nu merită dragoste? Voi ce credeți?