Când fiul tău îți devine străin: Povestea unei mame rănite

— Mamă, nu vrei să vii să ne ajuți cu curățenia? Dar… să știi că vrem să te plătim, nu vreau să te simți obligată.

Cuvintele lui Ivan au căzut peste mine ca o ploaie rece de toamnă. Eram în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând vasele de la prânz. M-am oprit, cu farfuria încă udă în mână, și l-am privit peste masă. Ochii lui evitau ai mei, iar Ana stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și o privire pe care nu am reușit niciodată să o descifrez.

— Să mă plătiți? am întrebat încet, simțind cum mi se strânge inima. Adică… să fiu menajera voastră?

Ivan a oftat. — Nu e așa, mamă. Doar că… Ana zice că nu e corect să te punem să faci muncă fără să fii răsplătită. Și oricum, avem nevoie de ajutor. Amândoi lucrăm mult…

Am simțit cum îmi ard obrajii. Nu era prima dată când Ana intervenea între mine și fiul meu. De când a intrat în viața lui Ivan, parcă totul s-a schimbat. Nu am reușit niciodată să o accept cu adevărat. Poate pentru că era prea diferită de mine – mereu sigură pe ea, mereu cu replicile la ea, mereu gata să-mi arate că nu mai sunt indispensabilă.

— Nu știu ce să zic, am murmurat. Mă simt… ciudat.

Ivan s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. — Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar avem nevoie de tine. Și nu vreau să profităm de tine.

Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini din copilăria lui Ivan: cum îi făceam pachețelul pentru școală, cum îi spălam hainele, cum îi citeam povești seara. Niciodată nu am cerut nimic în schimb. Era firesc – așa face o mamă.

Dar acum? Acum eram doar o femeie bătrână pe care o poți angaja cu ora?

— O să mă mai gândesc, am spus și am ieșit din bucătărie, lăsându-i singuri.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi de pe rafturi – eu și Ivan la mare, eu la serbarea lui din clasa a patra, eu ținându-l de mână când a plecat la liceu în oraș. Unde s-a rupt totul? Când a devenit fiul meu un străin care îmi vorbește ca unui om de serviciu?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ivan: „Mamă, te rog să nu te superi. E doar o soluție temporară până găsim pe cineva. Te iubim.”

Te iubim… Am zâmbit amar. Cuvinte goale, trimise pe telefon.

Am decis să merg la ei. Poate aveam nevoie să văd cu ochii mei cum trăiesc acum, poate aveam nevoie să mă conving că nu mai e loc pentru mine în viața lor.

Când am ajuns la apartamentul lor din cartierul nou, Ana mi-a deschis ușa cu un zâmbet forțat.

— Bună ziua, Maria. Intrați.

Am pășit în holul strâmt și am simțit imediat mirosul de detergent scump și parfum de cameră. Totul era aranjat la linie – parcă nici nu era nevoie de curățenie.

— Ivan e la muncă, dar mi-a zis că veniți. Uite, aici sunt produsele de curățenie. Dacă aveți nevoie de ceva, spuneți-mi.

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât.

— Ana… De ce faci asta? De ce vrei să mă plătești?

Ea a ridicat din umeri.

— Pentru că nu vreau discuții mai târziu. Știți bine că nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Dar Ivan ține la dumneavoastră și nu vreau să creadă că profităm de ajutorul dumneavoastră.

— Dar eu sunt mama lui! Nu sunt o străină!

Ana s-a uitat la mine rece.

— Poate că ar trebui să vă întrebați de ce simte Ivan nevoia să facem lucrurile așa…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Am început să șterg praful mecanic, fără să mai spun nimic. Fiecare mișcare era o umilință nouă.

Când Ivan a venit acasă seara, m-a găsit stând pe canapea, cu palmele transpirate și ochii roșii.

— Mamă… Ce s-a întâmplat?

— Nimic, Ivane. Am terminat ce era de făcut.

A venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă… Știu că e greu pentru tine. Dar Ana are dreptate într-un fel – trebuie să avem limite clare. Tu ai viața ta, noi pe a noastră…

— Limite? am izbucnit eu. De când există limite între mamă și fiu? Eu te-am crescut fără limite! Am renunțat la tot pentru tine!

Ivan s-a ridicat brusc.

— Și eu ce ar trebui să fac acum? Să-ți fiu recunoscător toată viața? Să-ți dau cheia de la casa noastră?

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

— Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar să știu că mai contez…

Ana a intrat în cameră și a privit scena fără emoție.

— Maria, cred că ar fi mai bine să găsim pe altcineva pentru curățenie. Nu vreau să vă simțiți prost.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil abandonat.

Zilele următoare au trecut greu. Ivan nu m-a sunat. Nici eu nu am avut curajul să-l caut. M-am simțit singură ca niciodată – ca și cum toată viața mea s-ar fi redus la câteva ore de curățenie într-un apartament străin.

M-am întrebat dacă am greșit undeva – dacă faptul că nu am acceptat-o niciodată pe Ana a dus la această ruptură. Dacă orgoliul meu de mamă m-a orbit și l-a împins pe Ivan departe de mine.

Poate că uneori dragostea sufocantă face mai mult rău decât bine…

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: unde se termină datoria unei mame? Cât trebuie să dai ca să fii iubită fără condiții? Oare voi reuși vreodată să-mi regăsesc locul în familia mea?