Sâmbătă la Mega: Când viața se răstoarnă într-o clipă

— Doamnă, vă rog să deschideți geanta!
Vocea vânzătoarei răsună peste zumzetul sâmbetei din Mega Image-ul de la colțul blocului. Mâinile îmi tremură, simt cum privirile tuturor se lipesc de mine ca niște ace. Mă uit în jur, caut un chip cunoscut, dar toți mă privesc cu suspiciune. Îmi deschid geanta și realizez că portofelul nu e acolo. Îl caut frenetic printre șervețele, chei și bonuri vechi, dar nimic.
— Nu-l găsesc… cred că mi l-a furat cineva, bâigui, simțind cum obrajii mi se înroșesc.
— Sunați la poliție, zice o bătrână din spate, clătinând din cap.
— Poate ați uitat să-l luați de acasă, intervine un bărbat cu voce tăioasă.

Mă simt mică, neputincioasă. Îmi amintesc de tata, cum îmi spunea mereu că trebuie să fiu atentă, că lumea e plină de hoți și oameni răi. Dar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge eu suspectată.

Poliția apare rapid. Un agent tânăr, cu ochii obosiți, mă întreabă dacă am avut conflicte cu cineva în magazin. Îi spun că nu, că doar voiam să cumpăr pâine și lapte pentru mama, care e bolnavă acasă. Îmi cere buletinul. Îl caut din nou în geantă și simt cum mă sufoc. Nu e nici el acolo.

— Cum vă numiți?
— Irina Popescu.
— Adresa?
Rostesc adresa ca pe o poezie învățată pe de rost din copilărie. Agentul notează ceva într-un carnețel și mă privește lung.

— Aveți pe cineva care să confirme identitatea dumneavoastră?
— Da… sora mea, Ana. Dar nu vorbim prea des…

Mă gândesc la Ana și la ultima noastră ceartă, acum doi ani, când a plecat din țară fără să-mi spună nimic. De atunci, mama a început să se stingă încet, iar eu am rămas să am grijă de ea și de toate problemele casei.

— Vă rog să veniți cu noi la secție pentru declarații, spune agentul.
Simt cum genunchii mi se înmoaie. Oamenii din magazin șușotesc: „Săraca… sigur a făcut ceva.” Mă urc în mașina poliției cu ochii în pământ.

La secție, totul e rece și impersonal. Dau declarații, încerc să-mi amintesc fiecare detaliu: când am intrat în magazin, ce rafturi am vizitat, dacă am simțit pe cineva prea aproape de mine. În timp ce vorbesc, telefonul meu sună insistent: mama.

— Irina, unde ești? Ai întârziat cu medicamentele!
Vocea ei e slabă, dar plină de anxietate. Îi spun că am avut o problemă și că ajung cât pot de repede.

După ore întregi de întrebări și așteptare, polițistul îmi spune că nu pot face mare lucru fără acte sau martori. Mă lasă să plec cu un proces verbal și cu un gust amar în gură.

Ajung acasă târziu, cu ochii umflați de plâns. Mama mă privește cu reproș.

— De ce ai întârziat? Știi că nu pot sta singură atâta timp!
— Mi-au furat portofelul… am fost la poliție…
— Mereu ai capul în nori! Dacă era Ana aici, nu se întâmpla așa ceva!

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice privire din magazin sau secție. Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care greșește? De ce Ana e mereu copilul perfect, chiar dacă a fugit de responsabilități?

A doua zi dimineață primesc un mesaj pe Facebook de la un necunoscut: „Am găsit portofelul dumneavoastră lângă parc.” Inima îmi sare din piept. Merg la locul indicat și găsesc un băiat tânăr, Emil, care îmi întinde portofelul cu un zâmbet timid.

— L-am găsit aseară când mă plimbam cu câinele. Am văzut buletinul și m-am gândit că sigur sunteți disperată.

Îi mulțumesc printre lacrimi și îi ofer o mică recompensă pe care refuză să o accepte.

Când ajung acasă cu portofelul recuperat, mama mă privește altfel.

— Poate că nu ești atât de nepricepută cum credeam… Dar tot cred că ar trebui să vorbești cu Ana.

În acea seară îi scriu Anei un mesaj lung. Îi spun tot: despre cât de greu mi-a fost fără ea, despre mama și despre cât de singură m-am simțit când toți m-au judecat fără să știe adevărul.

Răspunsul ei vine târziu: „Îmi pare rău, Irina. Știu că am greșit fugind așa. Poate ar trebui să încercăm să fim din nou surori…”

Nu știu dacă vreodată vom repara tot ce s-a rupt între noi, dar pentru prima dată după mult timp simt că nu mai sunt singură.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați greșit? Câte familii se destramă din cauza unor neînțelegeri nespuse? Poate ar trebui să avem mai mult curaj să ne spunem adevărul înainte ca viața să ne răstoarne fără avertisment.