Umbra trecutului lui Vlad: Povestea mea despre iubire, gelozie și curaj

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu mâinile tremurând pe marginea chiuvetei din bucătăria noastră proaspăt renovată. Pereții încă miroseau a vopsea nouă, dar în sufletul meu era doar teamă și oboseală. Vlad s-a apropiat încet, cu ochii lui verzi plini de îngrijorare.

— Ioana, te rog… Nu lăsa pe nimeni să ne strice fericirea. O să se liniștească Mirela, ai să vezi.

Dar nu se liniștea. De când am aflat că sunt însărcinată cu gemeni, Mirela părea să fi prins aripi. Telefoane la orice oră, mesaje pline de reproșuri, vizite neanunțate sub pretextul că vrea să-l vadă pe Radu, băiatul lor de opt ani. De fiecare dată când suna la ușă, simțeam cum mi se strânge stomacul. Mă simțeam ca o intrusă în propria mea casă.

Într-o duminică dimineață, când încercam să mă bucur de cafeaua mea decofeinizată pe terasă, Mirela a apărut din nou. Radu alerga spre ea cu brațele deschise, iar eu am rămas pe loc, cu privirea pierdută printre florile de mușcată.

— Vlad, trebuie să vorbim! a spus ea răspicat.

Am încercat să mă ridic și să plec în casă, dar Vlad m-a prins ușor de mână.

— Rămâi aici. Nu mai vreau să te ascunzi.

Mirela s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Ioana, nu știu ce crezi tu că faci aici, dar familia asta nu e a ta. Vlad și cu mine avem un copil împreună. Tu ești doar… o etapă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Vlad a intervenit:

— Mirela, te rog! Ioana este soția mea și va fi mama copiilor mei. Te rog să respecți asta!

Ea a râs scurt.

— Să vedem cât o să țină! Știi bine că nu poți șterge trecutul cu una cu două.

A plecat trântind poarta. Radu s-a uitat la mine cu ochi mari și triști.

— Mami Ioana, tu mai stai cu noi?

Mi-au dat lacrimile. L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Mereu voi fi aici pentru tine.

Seara, după ce Radu a adormit, Vlad m-a găsit plângând în baie.

— Ioana… Ce pot să fac? Spune-mi!

— Nu știu… Poate ar trebui să vorbiți voi doi. Să-i explici că nu vreau să-i iau locul nimănui. Dar nici nu pot trăi mereu cu frica asta…

A doua zi Vlad s-a dus la Mirela. S-au certat ore întregi. Când s-a întors era palid și obosit.

— I-am spus tot ce simt. Că tu ești familia mea acum. Dar nu vrea să accepte. Zice că nu vrea ca Radu să crească lângă o străină.

— Nu sunt o străină! am izbucnit eu. Îl iubesc pe Radu ca pe copilul meu! Dar nu pot trăi mereu sub umbra ei!

Zilele au trecut greu. Sarcina avansa și oboseala mă copleșea. Într-o noapte am avut contracții false și am ajuns la spital. Vlad era speriat, iar eu plângeam de frică și neputință.

— Dacă nu sunt destul de bună? Dacă nu pot face față?

— Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc! mi-a spus Vlad strângându-mă de mână.

Când m-am întors acasă, am găsit un bilet de la Mirela pe masă: „Nu vei fi niciodată mama adevărată pentru Radu.”

Am rupt hârtia și am plâns până dimineață. Dar ceva s-a schimbat în mine atunci. Am decis că nu voi mai lăsa trecutul lui Vlad să-mi fure viitorul.

Am început să vorbesc mai mult cu Radu. Seara îi citeam povești și îi ascultam grijile despre școală și prieteni. Încet-încet, am început să simt că fac parte din viața lui.

Într-o zi, când eram în parc cu el, m-a întrebat:

— Mami Ioana, tu mă iubești chiar dacă nu sunt copilul tău?

L-am luat în brațe și i-am spus:

— Te iubesc pentru că ești tu. Și pentru că faci parte din familia noastră.

Când gemenii s-au născut, Mirela a venit la spital. A stat la ușă și s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Nu știu dacă pot vreodată să te accept… Dar văd că Radu e fericit cu tine. Poate… poate putem încerca să fim civilizate pentru el.

Nu am răspuns atunci. Dar am simțit că pentru prima dată nu mai eram doar o umbră în viața lor.

Acum stau pe aceeași terasă unde odinioară plângeam de teamă și nesiguranță. Gemenii dorm liniștiți în camera lor, iar Radu desenează la masă.

Mă întreb: oare cât de mult trebuie să lupți ca să-ți găsești locul într-o familie recompusă? Poate dragostea vindecă totul sau unele răni rămân mereu deschise? Voi ce ați face în locul meu?