Casa pe temelii străine: Povestea unei familii care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Nu te mai opri, Ilinca, mai avem doar două roabe de ciment de turnat! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună aspru peste curtea încinsă de soare. Mâinile îmi tremură pe coada roabei, iar tricoul mi-e lipit de spate. Mă uit la soțul meu, Radu, care evită privirea mea și se preface preocupat de niște scânduri. Copiii, Ana și Vlad, se joacă undeva în spatele casei, feriți de privirile adulților și de tensiunea care plutește în aer.

Mă simt prinsă într-o capcană invizibilă. De când m-am măritat cu Radu, viața noastră s-a învârtit mereu în jurul dorințelor și planurilor părinților lui. Am renunțat la multe: la orașul meu natal, la cariera pe care o visam, la timpul petrecut cu copiii mei. Totul pentru ca familia lui să fie mulțumită. Și astăzi, ca în fiecare vară, suntem aici, la țară, ridicând o casă care nu va fi niciodată a noastră.

— Ilinca, hai mai repede! Dacă nu terminăm azi placa asta, plouă peste tot ce-am făcut! insistă Mariana, cu ochii mici și reci.

Înghit în sec și-mi șterg fruntea cu dosul palmei. Simt cum se adună în mine o revoltă mocnită, dar nu spun nimic. Nu vreau scandal. Nu vreau să-l pun pe Radu într-o situație dificilă. Dar cât să mai rabd?

Seara, după ce toată lumea se retrage în casă, îl găsesc pe Radu pe prispă, fumând absent.

— Radu, nu mai pot. Simt că trăim viața altora, nu pe a noastră. Copiii cresc și noi nu avem niciun moment doar pentru noi. Tot timpul suntem aici, muncind pentru casa mamei tale. Când o să facem ceva pentru noi?

El oftează greu și aruncă țigara în iarbă.

— Știi cum e mama… Dacă nu o ajutăm, cine s-o ajute? Și oricum… e și pentru noi casa asta. Poate într-o zi ne mutăm aici.

— Dar eu nu vreau să mă mut aici! izbucnesc eu. Vreau să avem casa noastră, viața noastră! Să mergem cu copiii la mare, să ieșim în parc fără să ne simțim vinovați că nu suntem la țară! Când ai vorbit ultima dată cu Ana despre școală? Sau cu Vlad despre ce-l pasionează?

Radu tace. Îl văd cum se strânge în el însuși. Știu că îl doare ce spun, dar știu și că nu are curajul să-i spună mamei lui „nu”.

A doua zi dimineață, Ana vine la mine cu ochii mari și triști.

— Mami, când mergem acasă? Mi-e dor de camera mea…

O strâng la piept și simt cum mi se rupe sufletul. Îmi dau seama că nu doar eu sufăr din cauza acestor compromisuri nesfârșite. Copiii mei cresc printre saci de ciment și reproșuri nerostite.

La prânz, când suntem toți la masă, Mariana începe iar:

— Ilinca, după ce terminăm cu placa asta, trebuie să vopsim gardul. Și poate faci tu niște zacuscă pentru iarnă. Că tu te pricepi cel mai bine.

Simt cum mi se urcă sângele la cap.

— Doamnă Mariana, poate anul acesta facem zacuscă acasă la noi. Poate anul acesta ne ocupăm puțin și de familia noastră.

Toți tac. Radu mă privește speriat. Mariana își strânge buzele subțire.

— Nu știam că te deranjează atât de tare să ajuți familia… spune ea rece.

— Nu mă deranjează să ajut! Dar mă doare că mereu trebuie să renunțăm la noi pentru alții! răspund eu cu voce tremurată.

Se lasă o liniște apăsătoare. Copiii se uită speriați la noi. Radu își freacă fruntea nervos.

După masă ies afară și mă așez pe banca din fața casei neterminate. Privesc câmpul galben sub soarele arzător și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Oare chiar sunt egoistă? Oare chiar greșesc că vreau mai mult pentru familia mea?

În zilele următoare atmosfera devine tot mai tensionată. Mariana nu-mi mai vorbește decât strictul necesar. Radu e prins între două focuri și devine tot mai absent. Copiii sunt triști și retrași.

Într-o seară, după ce copiii adorm, îl iau pe Radu de mână.

— Trebuie să alegem ce vrem pentru noi, nu doar ce vrea mama ta pentru noi. Eu nu mai pot așa. Ori găsim o cale să ne punem familia pe primul loc, ori… nu știu cât mai rezist.

Radu mă privește lung. În ochii lui văd frică, dar și un licăr de hotărâre.

— Ai dreptate… Dar mi-e greu… E mama…

— Știu că ți-e greu. Dar dacă nu facem ceva acum, copiii noștri vor crește cu sentimentul că nu contează decât ce vor alții de la ei. Vrei asta pentru Ana și Vlad?

Tace mult timp. Apoi mă strânge în brațe.

— O să încercăm… Promit.

Nu știu dacă va avea curajul să-i spună mamei lui „nu”. Nu știu dacă vom reuși să ne construim viața noastră sau vom rămâne mereu prizonierii așteptărilor altora. Dar știu că azi am făcut primul pas spre schimbare.

Mă întreb: câte familii trăiesc viețile altora din frică sau din datorie? Câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” și să-și aleagă propria fericire? Poate povestea mea îi va face pe unii să-și pună aceleași întrebări.