Trei decenii de tăcere: Ziua în care mi-am privit fiul în ochi

— Nu mă recunoști, nu-i așa? vocea lui era calmă, dar în ochii lui Vlad am citit aceeași neliniște care mă măcina și pe mine. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, martoră a atâtor tăceri. Era pentru prima dată când îl vedeam după treizeci și opt de ani. Trei decenii și ceva de când, într-o dimineață rece de februarie, mi-au smuls copilul din brațe la maternitatea din Pitești.

Am vrut să-i spun că nu există zi în care să nu-i fi simțit lipsa, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În schimb, am privit spre fereastră, unde ploaia bătea ritmic, ca o bătaie în ușă pe care n-am avut curajul s-o deschid niciodată.

— Maria, trebuie să vorbim, a spus mama atunci, în 1986. Aveam doar optsprezece ani și eram însărcinată cu copilul lui Doru, băiatul din satul vecin. Tata era furios, mama plângea mereu. „Nu putem păstra copilul, ne faci de râsul lumii! Ce o să zică oamenii?”

Am încercat să mă împotrivesc, dar într-o Românie sufocată de reguli și rușine, vocea mea nu conta. În noaptea în care l-am născut pe Vlad, asistenta mi l-a pus pentru o clipă la piept. I-am simțit căldura și mirosul de lapte proaspăt. Apoi l-au luat. „E mai bine așa”, mi-a șoptit cineva. Am plâns până am adormit.

Anii au trecut ca un vis urât. Tata a murit devreme, mama s-a retras în ea însăși. Eu m-am măritat cu un bărbat bun, Ion, care nu m-a întrebat niciodată despre trecut. Am avut două fete, dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată. În fiecare an, pe 17 februarie, aprindeam o lumânare pentru băiatul meu pierdut.

Când au venit anii ’90 și apoi libertatea, am început să caut. Am scris scrisori la Direcția pentru Protecția Copilului, am întrebat asistentele care mai lucrau la maternitate. Nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună. „Copiii adoptați atunci au fost trimiși peste tot prin țară”, mi-a spus cineva. „Unii chiar în străinătate.”

Într-o zi, am primit o scrisoare cu un nume: Vlad Popescu. Am simțit că mi se taie picioarele. Era el? Am început să-l caut pe rețelele sociale. Poza lui de profil era neclară, dar ochii aceia… ochii aceia erau ai mei.

Mi-a trebuit un an să găsesc curajul să-i scriu. „Sunt Maria”, am tastat cu mâinile tremurânde. „Cred că sunt mama ta biologică.” Răspunsul a venit după două săptămâni: „Vreau să ne vedem.”

Acum stăm față în față, doi străini legați printr-o rană veche.

— De ce m-ai dat? mă întreabă el brusc.

Îmi mușc buzele până la sânge.

— Nu am vrut… Nu am avut de ales. Familia mea… vremurile…

— Toți spun asta! ridică vocea Vlad. Dar eu? Eu unde am fost în toți anii ăștia? Știi cum e să nu știi cine ești?

Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Am încercat să te găsesc… Am trăit cu vina asta toată viața mea.

Se lasă o tăcere grea între noi. Aud ceasul ticăind pe perete și simt cum fiecare secundă apasă ca o piatră pe inimile noastre.

— Familia care m-a crescut a fost bună cu mine, spune el după un timp. Dar mereu am simțit că lipsește ceva. Când am aflat adevărul… m-a durut mai tare decât orice.

Întind mâna peste masă, dar el se retrage ușor.

— Nu știu dacă pot să te iert acum, Maria.

— Nu-ți cer să mă ierți… Vreau doar să știi că te-am iubit mereu.

Vlad oftează și se uită la mine ca și cum ar vrea să spună ceva important, dar nu găsește cuvintele.

— Ai alte copii? întreabă el într-un final.

— Da… două fete. Dar tu ai fost mereu primul meu copil.

Se ridică brusc.

— Trebuie să plec. Poate… poate ne mai vedem.

Rămân singură în bucătărie, cu mâinile strânse în poală și inima frântă din nou. Mă uit la poza lui de pe telefon și mă întreb dacă vreodată va putea să mă ierte cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne deschisă pentru totdeauna.

Oare cât de mult poate greutatea unei decizii luate sub presiunea rușinii și a fricii să ne urmărească o viață întreagă? Și câte mame mai trăiesc astăzi cu aceeași vinovăție mută ca mine?