Nu sunt slujnica soacrei mele – Lupta mea pentru libertate

— Camelia, ai spălat vasele? Să nu uiți să calci cămășile lui Vlad, că mâine are ședință! vocea soacrei mele răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Era a treia oară în acea zi când îmi amintea ce am de făcut, ca și cum nu aș fi știut deja. M-am uitat la ceas: era trecut de ora zece seara, iar copiii dormeau de mult. Vlad, soțul meu, stătea în sufragerie cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmpla.

M-am ridicat încet și am intrat în bucătărie. Soacra mea, doamna Mariana, stătea la masă cu un aer superior, sorbind dintr-o cană de cafea. — Camelia, nu te mai uita la mine ca la urs. Dacă nu te descurci, spune-mi, să nu mă faci de râs la lume! Am simțit cum mă înroșesc la față. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. De ani de zile trăiam cu ea sub același acoperiș, încercând să nu-i ies din cuvânt, să nu-l supăr pe Vlad, să nu stric „liniștea” familiei.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am perpelit în pat, ascultând respirația liniștită a lui Vlad. Mă întrebam: când am ajuns aici? Când am devenit o umbră în propria mea casă? Când am uitat cine sunt?

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am început rutina: pregătit micul dejun, făcut pachete pentru copii, călcat cămăși, spălat vase. Soacra mea comenta la fiecare pas: „Nu așa se face omleta!”, „Nu pune atâta sare!”, „Lasă-mă pe mine, că tu nu știi!” Vlad tăcea. Copiii se uitau la mine cu ochi mari și triști.

Într-o duminică, după ce am terminat de gătit și curățat toată casa, am ieșit pe balcon să iau o gură de aer. M-a urmat fiica mea cea mică, Ana. — Mami, tu ești fericită? m-a întrebat cu voce subțire. Am simțit un nod în gât. Ce să-i spun? Că nu mai știu ce e fericirea? Că mă simt captivă?

În acea seară, după ce toți s-au culcat, am deschis laptopul și am început să caut pe internet: „cum să pui limite cu soacra”, „cum să-ți recapeți viața”. Am citit povești ale altor femei care treceau prin același coșmar. Am plâns în tăcere.

A doua zi am decis: trebuie să vorbesc cu Vlad. L-am așteptat să vină de la serviciu și i-am spus direct:
— Vlad, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. Simt că mă sufoc.
S-a uitat la mine surprins:
— Ce-ai pățit? Mama doar vrea să ne ajute.
— Nu mă ajută! Mă controlează! Nu mai sunt eu însămi! Vreau să avem casa noastră!
Vlad a oftat:
— Știi că nu ne permitem acum. Și mama… dacă pleacă, cine are grijă de copii când suntem la muncă?
— O să găsim o soluție! Dar nu mai pot așa!

Discuția s-a terminat fără nicio concluzie. Vlad a evitat subiectul zile întregi. Soacra mea a simțit schimbarea și a devenit și mai autoritară: „Dacă nu-ți convine aici, du-te! Dar vezi cum te descurci singură!”

Am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele mă evitau; nu voiau să vină la noi din cauza atmosferei tensionate. La serviciu eram mereu obosită și neatentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi:
— Camelia, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu…
Am izbucnit în plâns în biroul ei. Mi-a spus să-mi iau câteva zile libere.

În acele zile am stat mult cu copiii mei. Am mers în parc, am râs împreună, am simțit pentru prima dată după mult timp că trăiesc. Ana mi-a spus:
— Mami, îmi place când zâmbești.
Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

Am început să pun limite mici: „Nu pot face asta acum”, „Am nevoie de timp pentru mine”, „Vreau să merg cu copiii în parc”. Soacra mea s-a supărat:
— Ai găsit pe cineva? De ce te-ai schimbat?
Vlad era tot mai distant.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana care m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și leneșă, am făcut bagajele copiilor și am plecat la sora mea din Ploiești. Vlad m-a sunat abia după două zile:
— Ce faci? Chiar vrei să distrugi familia?
— Familia noastră era deja distrusă… Eu doar încerc să mă salvez pe mine și pe copii.

Au urmat luni grele: divorțul, judecata lumii, lipsurile materiale. Dar am simțit pentru prima dată libertatea: puteam respira fără frică. Copiii mei au început să zâmbească din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că puteam lupta mai mult pentru căsnicia mea sau puteam fi mai răbdătoare cu soacra mea. Dar știu sigur un lucru: nu sunt slujnica nimănui.

Oare câte femei trăiesc încă în umbră, tăcute și speriate? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?