O noapte la secție: Cum mi-a schimbat viața pentru totdeauna grija de mamă

— Doamnă Ionescu, vă rog să veniți cu noi la secție.

Cuvintele polițistului au căzut ca un trăsnet în liniștea serii. Îmi tremurau mâinile pe clanța ușii, iar ochii copiilor mei, Mara și Vlad, mă urmăreau speriați din hol. Soțul meu, Radu, a rămas împietrit, cu telefonul încă la ureche. Nu știam dacă să plâng sau să țip. Într-o clipă, tot ce construisem părea să se prăbușească.

Totul a început cu un telefon de la mama, la ora 22:30. „Irina, vino repede! Tata a căzut din nou și nu se mai ridică!” Am alergat pe scări, am lăsat copiii cu Radu și am fugit spre apartamentul părinților mei, la două blocuri distanță. Tata era întins pe jos, inconștient. Mama plângea, iar vecina de la trei încerca să-l resusciteze. Am sunat la 112, am țipat la mama să aducă apă, am încercat să-l trezesc. Totul era haos.

Ambulanța a venit repede, dar tata nu și-a mai revenit. L-au dus la spital, iar eu am rămas cu mama, care tremura ca o frunză. „E vina mea”, repeta ea obsesiv. „Nu trebuia să-l las singur.” Am încercat s-o liniștesc, dar nici eu nu știam ce să cred. Tata avea probleme cu alcoolul de ani de zile și mereu am fost eu cea care a încercat să țină familia pe linia de plutire.

La miezul nopții, poliția a bătut la ușă. Un domn în uniformă mi-a spus că trebuie să dau o declarație despre ce s-a întâmplat. Mama s-a retras în dormitor, refuzând să vorbească cu oricine. M-au condus la secție, unde am stat ore întregi într-o cameră rece, sub lumina crudă a neonului. Un inspector cu ochi obosiți m-a întrebat de zeci de ori același lucru: „Ați avut vreodată conflicte cu tatăl dumneavoastră? A ridicat vreodată mâna la dumneavoastră sau la mama dumneavoastră?”

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Cum să le explic că tata era un om bun, dar bolnav? Că mama îl iubea și îl ura în același timp? Că eu am fost mereu între ei, încercând să-i împac? În minte îmi răsunau certurile lor din copilărie, țipetele mamei și ușa trântită de tata când pleca nopțile prin baruri.

— Doamnă Ionescu, vecinii spun că v-ați certat cu tatăl dumneavoastră în seara asta. Ce s-a întâmplat exact?

Am simțit cum mă sufoc. Da, ne-am certat. I-am spus că trebuie să se oprească din băut, că ne distruge pe toți. El a râs amar și mi-a spus că nu înțeleg nimic. Mama plângea în bucătărie. Eu am ieșit trântind ușa. Apoi a căzut.

— Credeți că ar fi putut fi un accident provocat?

M-am uitat la inspector cu groază. Cum să credă cineva asta despre mine? Eu, care am renunțat la carieră ca să am grijă de părinți și copii? Eu, care nu dormeam nopțile de grija lor?

Am stat până dimineața la secție. Radu mi-a trimis zeci de mesaje: „Ce se întâmplă? Copiii întreabă de tine.” Mama nu răspundea la telefon. M-am simțit singură ca niciodată.

Când m-au lăsat să plec, soarele răsărise deja peste orașul cenușiu. Am mers acasă pe jos, cu pași grei. Mara m-a întâmpinat în pijama, cu ochii umflați de plâns.

— Mami, ai fost la pușcărie?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Nu, iubita mea. Mami doar a ajutat niște oameni să afle adevărul.

Radu mă privea tăcut din prag.

— Irina, cât mai poți duce? Mereu ești între noi și părinții tăi. Niciodată nu ești doar a noastră.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Toată viața mea fusese despre ceilalți: despre tata și demonii lui, despre mama și fricile ei, despre copii și nevoile lor, despre Radu și frustrările lui că nu-i sunt suficient de prezentă.

În zilele următoare, rudele au început să sune: „Ce-ai făcut cu bietul om?”, „De ce nu l-ai supravegheat mai bine?”, „Nu era treaba ta să ai grijă de el?” Fiecare întrebare era ca o rană nouă.

Mama s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea decât monosilabic și mă acuza din priviri pentru tot ce s-a întâmplat. Radu s-a retras în muncă și nu mă mai atingea nici măcar din greșeală. Copiii simțeau tensiunea și se certau din orice fleac.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe Mara și Vlad, m-am uitat lung în oglindă. Cine eram eu? O fiică bună? O soție iubitoare? O mamă devotată? Sau doar o femeie obosită care nu mai știe cine e?

Mi-am adus aminte de copilăria mea: cum îi ascundeam lui tata sticlele prin casă, cum o mințeam pe mama că totul va fi bine. Cum visam să fug undeva departe, unde nimeni nu are nevoie de mine.

Dar n-am fugit niciodată. Am rămas aici, încercând să fiu totul pentru toți.

Acum mă întreb: oare poți fi o fiică bună fără să-ți neglijezi propriii copii? Poți fi o soție devotată fără să-ți pierzi identitatea? Sau trebuie mereu să alegi între tine și ceilalți?

Voi ce credeți? Se poate trăi fără să te pierzi pe tine însuți atunci când toată lumea are nevoie de tine?