Umbre peste familie: Mă tem pentru copiii mei

— Nu știu dacă fiica dumneavoastră mă înșală, dar mă tem pentru copii, a spus Radu, ginerele meu, privindu-mă drept în ochi. Vocea îi tremura, iar pumnii îi erau strânși pe marginea mesei din bucătărie. Am rămas împietrită, cu lingurița suspendată deasupra ceștii de ceai. Nu mă așteptam la o asemenea discuție. Crezusem că a venit doar să mă salute, poate să-mi aducă niște mere din grădina lor, cum făcea uneori. Nu era preferatul meu, dar mereu mi s-a părut un om responsabil, muncitor, un tată bun pentru nepoții mei. Acum însă, stătea în fața mea ca o umbră, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de oboseală.

— Ce s-a întâmplat, Radu? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc bătăile inimii. Nu voiam să trag concluzii pripite. Poate era doar o ceartă banală, poate fiica mea, Irina, era doar mai distantă în ultima vreme.

— Nu mai e ca înainte… Irina vine târziu acasă, vorbește la telefon pe ascuns, copiii întreabă mereu unde e mama. Eu… nu mai știu ce să cred. Și aseară… aseară am găsit un mesaj pe telefonul ei. Un bărbat îi scria: „Mi-e dor de tine”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina? Fata mea? Să-și pună familia în pericol? Să-și neglijeze copiii? M-am ridicat încet și am tras scaunul mai aproape de el.

— Ai vorbit cu ea?

— Nu pot… Mi-e frică să nu stric totul. Dar copiii… ei simt totul. Maria plânge noaptea, iar Vlad nu mai vrea să meargă la grădiniță. Ce să fac? Să plec? Să rămân și să mă prefac că nu văd?

M-am uitat la el și am văzut un bărbat sfâșiat între iubire și disperare. Mi-am amintit de tata, cum pleca nopțile la birt și mama plângea în pernă, crezând că nu o aud. Am jurat atunci că eu nu voi lăsa niciodată familia să se destrame fără luptă.

— Radu, trebuie să vorbiți. Să-i spui ce simți. Să-i ceri adevărul. Copiii au nevoie de liniște, nu de tăceri apăsătoare.

El a dat din cap încet și a plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul rece și gândurile răvășite.

În seara aceea am sunat-o pe Irina.

— Mamă, sunt obosită, pot să vorbim mâine?

— Nu, Irina. Vreau să știu dacă ești bine. Dacă familia ta e bine.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… nu știu ce să-ți spun. M-am sufocat în ultimii ani. Radu e bun, dar nu mă mai vede. Sunt doar mama copiilor lui. Am nevoie de altceva… de cineva care să mă asculte.

— Și copiii? Ce vină au ei?

— Niciuna… Dar nici eu nu mai pot trăi așa.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip la ea, să-i spun că e egoistă, că distruge tot ce am construit împreună. Dar am tăcut. Știam prea bine cum e să te simți invizibil într-o casă plină de oameni.

A doua zi am mers la ei acasă sub pretextul că aduc plăcinte pentru copii. Maria m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche:

— Bunico, mami plânge noaptea…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragil e totul. Vlad se juca singur cu mașinuțele, iar Radu privea absent pe fereastră.

Seara i-am chemat pe amândoi la masă.

— Trebuie să vorbiți. Să vă ascultați unul pe altul. Copiii suferă mai mult decât credeți.

Irina a izbucnit în plâns.

— Nu mai pot! Nu vreau să trăiesc cu cineva care nu mă vede!

Radu a ridicat vocea:

— Și eu? Eu ce sunt? Un străin în casa mea?

Am stat între ei ca un judecător fără putere. Am încercat să le amintesc de începuturi, de promisiuni, de copiii care aveau nevoie de amândoi.

Au urmat zile grele. Irina s-a mutat temporar la mine cu copiii. Radu venea zilnic să-i vadă. Plângeau toți trei când pleca. Eu nu mai aveam liniște nici ziua, nici noaptea.

Într-o seară târzie, Irina mi-a spus:

— Mamă, cred că vreau să divorțez…

Am privit-o lung.

— Ești sigură că asta vrei? Sau doar fugi de ceva ce poate fi reparat?

A tăcut mult timp.

— Nu știu…

Au trecut luni până când au acceptat să meargă împreună la consiliere de familie. Copiii au început să zâmbească din nou timid. Eu am îmbătrânit cu zece ani într-o iarnă.

Acum privesc la familia mea și mă întreb: oare câte mame ca mine stau nopțile treze întrebându-se dacă au făcut destul pentru copiii lor? Cât putem salva din ceea ce iubim înainte ca totul să se destrame?