Între datorie și suflet: Povestea unei ierni care mi-a schimbat viața
— Nu pot să cred că iar plouă! — am murmurat, privind pe geam cum stropii se prelingeau pe sticla veche a apartamentului meu din cartierul Titan. Tocmai mă pregăteam să-mi fac un ceai și să mă bag sub pătură, când telefonul a început să vibreze insistent pe masă. Pe ecran scria „Gabi”.
Am răspuns cu o ezitare pe care doar eu o simțeam: — Da, Gabi?
Vocea lui era grăbită, aproape autoritară: — Sorina, ai putea să vii până la mine? Am nevoie de ajutor cu zugrăvitul. Mâine vine proprietarul și dacă nu termin, mă dă afară. N-am pe nimeni altcineva.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte. Gabi era fratele meu mai mare, dar mereu fusese genul care cere fără să dea nimic înapoi. Când am avut nevoie de el la mutarea mea sau când am trecut prin despărțirea de Vlad, nici măcar nu m-a sunat. Dar acum, când el avea nevoie, eu trebuia să fiu acolo.
— Vin, — am spus într-un final, cu voce joasă.
Pe drum spre apartamentul lui, ploaia mi-a pătruns până la piele. M-am gândit la toate dățile când am pus familia pe primul loc și la cât de puțin am primit înapoi. Dar nu puteam să-l las baltă. Mama mereu spunea: „Frații trebuie să se ajute între ei, orice ar fi.”
Când am ajuns, Gabi era deja nervos. — În sfârșit! Credeam că nu mai vii. Uite, aici trebuie dat cu lavabilă, iar acolo trebuie răzuit tencuiala veche. Hai, că nu avem timp!
Am început să lucrăm în tăcere. Mâinile îmi tremurau de frig și oboseală. Gabi bombănea mereu: — Nu așa! Dă mai tare! Nu vezi că rămâne urât?
La un moment dat, nu m-am mai putut abține:
— Gabi, știi că și eu am avut nevoie de tine de atâtea ori și n-ai fost niciodată acolo?
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit în chineză:
— Hai, lasă prostiile! Ești fată mare, te descurci singură. Acum ai ocazia să arăți că ești om de bază în familie.
M-am simțit mică și neînsemnată. Am continuat să dau cu bidineaua, dar fiecare mișcare era tot mai grea. În mintea mea se derulau scene din copilărie: cum Gabi lua mereu partea părinților când eram certați, cum îmi ascundea jucăriile sau mă pârâta la mama pentru orice prostie.
La miezul nopții, eram murdară din cap până-n picioare și abia mă țineam pe picioare. Gabi a deschis o bere și s-a trântit pe canapea:
— Vezi? Dacă vrei, poți! Asta înseamnă familie.
Nu i-am răspuns. Am plecat fără să spun nimic, lăsându-l cu berea și pereții proaspăt vopsiți.
A doua zi dimineață m-a sunat mama:
— Sorina, am auzit că l-ai ajutat pe Gabi. Bravo! Așa trebuie între frați. Să nu uiți niciodată: sângele apă nu se face.
Am simțit un nod în gât. De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează? De ce familia înseamnă doar sacrificiul unuia pentru liniștea celorlalți?
În zilele următoare, Gabi nu m-a sunat nici măcar să-mi mulțumească. Am aflat de la o prietenă comună că s-a lăudat peste tot cât de repede a terminat renovarea „singur”.
M-am simțit trădată și furioasă. Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva toată viața mea a fost construită pe ideea greșită că trebuie să mă sacrific pentru ceilalți ca să fiu acceptată.
Seara aceea ploioasă a fost începutul unei schimbări în mine. Am început să spun „nu” la cererile absurde ale familiei. Când mama mi-a cerut să merg la țară să-i ajut la cules porumbul, i-am spus că nu pot, am nevoie de timp pentru mine. Când Gabi a vrut să-i fac cumpărăturile pentru Crăciun, i-am spus că are două mâini și poate merge singur.
La început au fost șocați. Mama a plâns la telefon:
— Cum poți să fii atât de egoistă? Noi te-am crescut cu dragoste!
Dar eu știam că nu e egoism, ci supraviețuire. Pentru prima dată în viață simțeam că respir cu adevărat.
Au trecut luni de atunci. Relația cu Gabi s-a răcit mult. Nu ne mai sunăm decât rar și atunci vorbim despre vreme sau facturi. Mama încă speră că „o să-mi vin mintea la cap”.
Dar eu știu că am făcut ce trebuia pentru sufletul meu. Poate că sângele apă nu se face, dar uneori apa spală rănile mai bine decât sângele.
Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ni s-a spus că „așa trebuie”? Și cât timp ne mai permitem să ne pierdem pe noi înșine pentru liniștea altora?