Alungată din casă: Povestea unei trădări și a unui nou început

— Nu mai putem continua așa, Irina! Ai 24 de ani, e timpul să-ți vezi de viața ta!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Tata stătea cu ochii închiși, cu mâinile strânse pe cana de ceai, evitând privirea mea. Simțeam cum aerul devine greu, ca o pătură udă aruncată peste sufletul meu. Într-o clipă, tot ce știam despre siguranță și familie s-a spulberat.

— Dar… unde să mă duc? Nu am bani, nu am unde să stau! am bâiguit, cu vocea tremurândă.

Mama a oftat adânc, evitând să mă privească în ochi.

— Am găsit deja cumpărător pentru apartament. Noi ne mutăm la Cluj. E timpul să fii pe picioarele tale. Nu putem să te ținem la nesfârșit.

M-am simțit ca un copil aruncat în mijlocul unei furtuni. Nu am avut niciodată o relație apropiată cu părinții mei, dar niciodată nu m-am gândit că vor lua o decizie atât de radicală fără să mă consulte. În mintea mea răsunau toate certurile din ultimii ani: despre jobul meu prost plătit la librărie, despre faptul că nu am un iubit „serios”, despre visurile mele de a scrie, pe care le considerau pierdere de timp.

— Irina, nu ești singura care trece prin asta, mi-a spus tata, încercând să pară calm. Și noi am plecat de acasă la vârsta ta.

— Dar voi ați avut sprijin! Eu nu am pe nimeni aici!

Nu au răspuns. Au început să împacheteze lucruri, să vorbească despre acte și notari ca și cum eu nu aș fi fost acolo. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, rușinată că vecinii m-ar putea auzi. M-am simțit trădată, abandonată, ca și cum nu aș fi fost niciodată parte din familia lor.

În următoarele zile, totul s-a derulat ca într-un coșmar. Cutii peste tot, telefoane la agenții imobiliare, discuții șoptite între părinți. Eu eram invizibilă. Prietena mea cea mai bună, Oana, m-a primit pentru câteva nopți pe canapeaua ei din garsoniera de la Dristor.

— Nu pot să cred că au făcut asta… Ce oameni! mi-a spus ea într-o seară.

— Poate că au dreptate… Poate chiar sunt o povară…

Oana m-a strâns în brațe.

— Nu ești o povară! Ești doar rănită. Dar ai să vezi că o să te ridici din asta.

Am început să caut joburi mai bine plătite. Am trimis CV-uri la zeci de firme, dar răspunsurile întârziau să apară. Între timp, banii puțini pe care îi aveam se topeau rapid. Într-o zi, am primit un telefon de la mama.

— Ai găsit ceva? Să nu uiți că trebuie să eliberezi camera până la sfârșitul lunii.

Vocea ei era rece, distantă. M-am simțit din nou mică și neînsemnată.

— Da, caut… Nu vă faceți griji.

Am închis și am izbucnit în plâns. Oana era la muncă. M-am uitat la mine în oglindă: ochi umflați, păr ciufulit, haine vechi. Cine eram eu fără casa mea? Fără familia mea?

Într-o seară, după încă o zi eșuată de interviuri, am găsit un anunț pentru o cameră într-un apartament de fete în Militari. Prețul era mic și nu aveam prea multe opțiuni. Am mers la vizionare cu inima strânsă. M-au întâmpinat două fete: Simona și Gabriela.

— Suntem studente la Medicină. Nu facem petreceri, dar ne place liniștea și ordinea.

Am acceptat imediat. Camera era mică, dar avea lumină multă și o vedere spre un copac bătrân. În noaptea aceea am dormit pentru prima dată singură într-un loc care nu era „acasă”.

Primele luni au fost grele. Munca la librărie era obositoare și prost plătită, dar măcar aveam unde dormi. Îmi lipseau serile cu miros de ciorbă din bucătăria mamei, certurile banale cu tata despre politică sau fotbal. Dar cel mai mult mă durea lipsa unui sens — de ce m-au alungat? Ce greșisem atât de grav?

Am început să scriu din nou. Noaptea, după ce fetele adormeau, deschideam laptopul și lăsam toate durerile să curgă pe pagină: furia față de părinți, frica de viitor, dorul de copilărie. Scrisul a devenit singura mea terapie.

După câteva luni, am primit un email neașteptat: un articol trimis de mine la o revistă online fusese acceptat spre publicare. Pentru prima dată după mult timp am simțit o scânteie de bucurie. Am început să colaborez cu revista și încet-încet am câștigat mai mulți bani din scris decât din librărie.

Într-o zi ploioasă de toamnă, mama m-a sunat din nou.

— Irina… voiam doar să știu dacă ești bine.

Vocea ei era nesigură, ca și cum ar fi regretat ceva.

— Sunt bine… M-am mutat cu chirie și scriu pentru o revistă.

A tăcut câteva secunde.

— Știi… poate că am greșit cu tine. Ne-a fost greu și nouă… Dar am crezut că dacă te forțăm să pleci, o să te descurci mai bine decât noi.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Poate că da… Dar doare al naibii de tare…

A urmat o liniște lungă între noi. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există loc pentru iertare.

Astăzi locuiesc tot în Militari, într-o garsonieră micuță pe care mi-o permit din banii câștigați din scris. Relația cu părinții mei e încă fragilă — vorbim rar, dar nu mai există reproșuri amare. Am învățat că uneori familia te poate răni cel mai tare, dar tot ea îți poate oferi șansa unui nou început.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să suferim ca să ne găsim drumul? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?