„Ia copilul, mie nu-mi pasă. Nu pot să-l mai văd. Dar dă-mi banii.” – Povestea unei vieți vândute

„Ia copilul, mie nu-mi pasă. Nu pot să-l mai văd. Dar dă-mi banii.”

Cuvintele mamei mele au răsunat în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, ca o sentință. Aveam șapte ani și stăteam pe scaunul acela vechi, cu picioarele atârnând în aer, încercând să înțeleg de ce tata plângea și mama avea ochii goi. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a tutun ieftin. Tata tremura, cu portofelul în mână, iar mama își aprindea o altă țigară, fără să mă privească.

— Maria, nu poți să vorbești așa despre copilul tău! a spus tata, vocea lui spartă de lacrimi.

— Ia-o dacă vrei! Dar să nu uiți de bani. Nu mă interesează altceva.

Am simțit atunci că mă prăbușesc într-o groapă fără fund. Nu am plâns. Nici nu am spus nimic. Doar am privit spre fereastră, unde ploaia bătea în geam ca niște degete grăbite. În acea zi, am înțeles că nu sunt dorită.

Anii au trecut greu. Tata m-a luat la el, într-o garsonieră din cartierul Militari. Era mereu obosit, lucra două schimburi la fabrică și încerca să-mi pună mâncare pe masă. Îmi spunea mereu că mă iubește, dar ochii lui trădau o tristețe pe care nu o puteam alina.

— Tată, de ce m-a vândut mama? l-am întrebat într-o seară, când aveam zece ani.

A oftat adânc și mi-a mângâiat părul.

— Nu te-a vândut, Ilinca… A fost supărată… Nu știa ce face.

Dar eu știam adevărul. Îl auzisem cu urechile mele. Și fiecare zi era o luptă cu gândul că nu valorez mai mult decât niște bani.

La școală eram „fata fără mamă”. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de sandvișurile cu margarină. Doamna învățătoare mă privea cu milă și uneori îmi dădea cornul ei. Dar mila doare mai tare decât orice palmă.

Într-o zi, la 14 ani, am întâlnit-o pe mama pe stradă. Era cu un bărbat tânăr, râdea zgomotos și mirosea a parfum ieftin.

— Mamă! am strigat eu, cu inima bătându-mi nebunește.

S-a întors spre mine și pentru o clipă am văzut o umbră de recunoaștere în ochii ei. Dar apoi a zâmbit strâmb și a trecut mai departe.

— Nu mă deranja, fată! a spus printre dinți.

M-am oprit acolo, pe trotuar, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Tata s-a îmbolnăvit când aveam 17 ani. Cancer la plămâni. Am stat lângă el până la capăt, ținându-l de mână în salonul rece de la Fundeni. Înainte să moară, mi-a spus:

— Ilinca, tu meriți să fii iubită. Nu uita asta niciodată.

Dar cum să cred asta când propria mea mamă m-a dat pe bani?

Am rămas singură pe lume. Am muncit ca ospătăriță într-un bar din Drumul Taberei ca să pot plăti chiria la garsoniera moștenită de la tata. În fiecare seară serveam oameni care râdeau, se certau sau se îmbătau, iar eu visam la o viață normală.

La 22 de ani l-am cunoscut pe Vlad. Era client fidel la bar și mereu îmi lăsa bacșiș generos. M-a invitat la cafea și am acceptat, deși inima mea era plină de frică.

— Ilinca, tu pari mereu tristă. Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat într-o seară.

Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-a fost rușine. Cine ar vrea o fată pe care nici mama ei n-a putut s-o iubească?

Totuși, Vlad a insistat și încet-încet am început să-i povestesc despre copilăria mea. M-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus că nu sunt vinovată pentru alegerile părinților mei.

— Tu ești tu, Ilinca. Nu ești suma greșelilor lor.

Pentru prima dată am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Dar rana era încă acolo. Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la o rudă îndepărtată: mama era bolnavă grav și avea nevoie de ajutor. Am ezitat mult înainte să merg la spitalul din orașul natal.

Când am intrat în salon, mama era doar o umbră a femeii pe care o știam. M-a privit lung și a început să plângă.

— Ilinca… iartă-mă… Nu știam ce fac atunci… Eram tânără și speriată… Tatăl tău mă bătea… Eu voiam doar să scap…

Am simțit cum furia și mila se ciocnesc în mine ca două valuri uriașe. Am vrut să țip că nu există scuză pentru ce mi-a făcut. Dar am văzut în ochii ei aceeași goliciune pe care o simțisem toată viața mea.

— De ce n-ai putut să mă iubești? am întrebat încet.

A oftat și a întors capul spre perete.

— N-am știut cum…

Am plecat din salon cu sufletul sfâșiat. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Astăzi am 30 de ani și încă port cu mine acea frază ca pe o povară: „Ia copilul, mie nu-mi pasă.” Am un partener care mă iubește și încerc să construiesc o familie diferită de cea din care provin. Dar uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să scap de umbra trecutului meu.

Oare dragostea adevărată poate vindeca rănile lăsate de cei care ar fi trebuit să ne iubească cel mai mult? Sau suntem condamnați să tragem după noi greșelile părinților noștri toată viața?