Bunico, iartă-mă că te-am uitat

— Ivana, tu știi că bunica ta n-a mâncat nimic de trei zile? Vocea răgușită a doamnei Stanca, vecina de la parter, mi-a tăiat respirația în fața magazinului alimentar. M-am oprit cu plasa de cumpărături în mână, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Am bâiguit ceva, dar nu-mi amintesc ce. În minte mi se derulau imagini cu bunica, singură în apartamentul ei mic, cu perdelele trase și televizorul dat încet, ca să nu deranjeze pe nimeni.

Am fugit spre bloc, cu inima bubuindu-mi în piept. Ușa veche de la etajul trei scârțâia la fel ca în copilărie. Am bătut scurt și am intrat fără să aștept răspuns. Bunica stătea pe canapea, cu ochii pierduți în tavan. Pe masă, o farfurie goală și o cană cu ceai rece. M-a privit fără să spună nimic, iar eu am simțit cum mă sufoc de rușine.

— Bunico, de ce nu mi-ai spus? De ce nu m-ai sunat?

A oftat adânc și și-a tras șalul pe umeri.

— Nu vreau să te deranjez, mamă. Știu că ai serviciu, copii, bărbat… Eu sunt bătrână, nu mai contez.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Mi-am amintit de toate dățile când am amânat să o vizitez pentru că eram prea obosită sau aveam altceva de făcut. De fiecare dată când îi spuneam „vin mâine” și acel mâine nu mai venea niciodată.

Am început să-i pun masa, să-i încălzesc supa pe care o găsisem uitată în frigider. În timp ce mânca încet, cu mâinile tremurânde, am simțit cum mă apasă vinovăția. Cum am ajuns aici? Cum am lăsat-o să ajungă aici?

Seara aceea a fost începutul unei avalanșe. Am încercat să vorbesc cu mama la telefon.

— Mamă, tu ai mai trecut pe la bunica?

— Ivana, eu am grijile mele! Tu ai uitat cum era când erai mică? Eu singură m-am descurcat cu voi! Acum e rândul tău!

Am simțit cum furia și neputința se amestecau în mine. Toată viața noastră fusese o succesiune de reproșuri nerostite și așteptări neîmplinite. Tata plecase când aveam zece ani și de atunci fiecare dintre noi a învățat să se descurce singur. Dar bunica… bunica fusese mereu acolo, tăcută, răbdătoare, un fel de ancoră pe care n-o vedeam decât când era furtună.

În zilele următoare am început să merg mai des la ea. Îi aduceam mâncare gătită, îi citeam din ziar sau pur și simplu stăteam lângă ea în liniște. Dar tensiunile din familie au crescut. Soțul meu, Radu, s-a plâns că nu mai sunt prezentă acasă.

— Ivana, copiii au nevoie de tine! Eu nu pot să fac totul singur! De ce trebuie să te ocupi tu mereu de toată lumea?

— Pentru că dacă nu o fac eu, cine s-o facă? Dacă nu mă duc eu la bunica, cine se duce?

Certurile au devenit tot mai dese. Fetița mea cea mică a început să mă întrebe de ce plâng seara în baie. Băiatul cel mare s-a retras în camera lui și a început să lipsească de la școală. M-am trezit prinsă între două lumi: una care mă trage spre trecut și alta care mă împinge spre viitor.

Într-o zi, bunica a căzut în baie. Am găsit-o după câteva ore, zgribulită pe gresie, cu ochii plini de lacrimi.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni…

Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital până târziu în noapte. În salonul rece, printre gemete și miros de dezinfectant, m-am întrebat dacă nu cumva ar fi mai bine s-o duc la un azil. Dar numai gândul acesta mi-a dat fiori.

Când i-am spus mamei despre idee, a izbucnit:

— Să nu faci asta! Ce-o să zică lumea? Să-ți duci mama la azil? Mai bine mă duc eu!

Dar știa și ea că nu va face nimic. Toți eram blocați între rușine și neputință.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu a venit lângă mine pe canapea.

— Ivana, trebuie să alegi. Nu poți salva pe toată lumea. O să te pierzi pe tine.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să aleg între familie și familie. Între copii și bunică. Între prezent și trecut.

Într-un târziu am găsit o soluție: am convins-o pe verișoara mea, Alina, să vină două zile pe săptămână la bunica. Am făcut un program cu vecinele pentru cumpărături și medicamente. Am vorbit cu preotul din cartier să treacă pe la ea din când în când.

Dar sentimentul de vinovăție nu a dispărut niciodată complet. Bunica s-a stins liniștită într-o dimineață de aprilie, cu mâna mea în mâna ei. Ultimele ei cuvinte au fost: „Să nu te superi pe tine, mamă… ai făcut cât ai putut.”

Acum mă uit la pozele ei și mă întreb: oare chiar am făcut destul? Oare câți bătrâni ca ea sunt uitați în apartamentele lor reci? Și noi, cei rămași — când vom avea curajul să vorbim despre rușinea și neputința noastră?