Când copiii uită de mama lor: Povestea unei profesoare pensionare din România

— Nu mai veni, mamă, nu are rost să te obosești pe drum. Suntem ocupați, avem treabă. Poate la Crăciun, dacă avem timp…

Vocea Ioanei răsuna rece în telefon, ca o ușă trântită în față. Am rămas cu receptorul în mână, privind peretele scorojit al bucătăriei mele mici din Pitești. Era octombrie, iar afară ploua mărunt, ca o plângere surdă. M-am așezat pe scaunul vechi, același pe care îl foloseam când corectam teze la matematică, și am simțit cum mă apasă greutatea anilor.

Am fost profesoară de matematică aproape patruzeci de ani. Am crescut două fete singură, după ce Mihai, soțul meu, s-a stins acum șapte ani. Îmi amintesc cum stăteam nopțile să le fac sandvișuri pentru școală, să le spăl hainele, să le ascult necazurile. Am renunțat la concedii, la haine noi, la orice vis personal, doar ca ele să aibă tot ce le trebuie. Și acum? Acum primesc telefoane scurte, rare și reci.

— Mamă, nu pot vorbi acum, sunt la serviciu. Te sun eu mai târziu…

Dar „mai târziu” nu mai venea niciodată. Ioana e medic în București, iar Ana lucrează la o firmă de IT în Cluj. Amândouă au vieți pline, agitate, cu familii și copii. Mă uit la pozele lor de pe Facebook: zâmbete largi, vacanțe exotice, aniversări cu torturi colorate. Eu? Eu stau singură în apartamentul nostru mic, cu pensia care abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere.

Într-o zi de joi, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am decis să le fac o surpriză fetelor. Mi-am pus paltonul vechi și am luat trenul spre București. Am ajuns la blocul Ioanei după-amiaza târziu. Am sunat la interfon și am așteptat cu inima strânsă.

— Da? Cine e?
— Eu sunt, mamă… Maria.
— Mamă?! De ce ai venit fără să anunți? Nu pot să te primesc acum, am musafiri și…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am coborât scările încet, cu ochii în pământ. Pe drum spre gară am plâns în tăcere. O bătrână m-a privit cu milă și mi-a întins un șervețel.

— Nu-i nimic, mamă dragă… Toți copiii uită de părinți când cresc mari…

M-am întors acasă mai singură ca niciodată. Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: cafeaua amară dimineața, pastilele la prânz, știrile la televizor seara. Vecina mea, tanti Viorica, venea uneori să bem o cafea împreună.

— Maria, tu ai fost o mamă bună. Ai făcut tot ce ai putut pentru ele.
— Și atunci de ce mă simt atât de inutilă? De ce nu mă mai caută?

Tanti Viorica oftează și dă din cap:
— Azi copiii au alte griji… Nu mai e ca pe vremea noastră.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana. O felicitare de ziua mea, cu două rânduri scrise grăbit: „La mulți ani, mamă! Sănătate multă! Ne vedem curând.” Am ținut scrisoarea la piept și am plâns iar. Curândul acela nu a venit niciodată.

În Ajunul Crăciunului am pregătit sarmale și cozonac, sperând că poate mă vor suna sau vor veni măcar pentru câteva ore. Am pus masa pentru trei persoane și am aprins lumânarea pe care o păstram din anii când eram toți împreună. A trecut seara fără niciun telefon.

A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe WhatsApp de la Ioana: „Crăciun fericit! Suntem la munte cu copiii. Să ai grijă de tine!”

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la cimitir și am stat lângă mormântul lui Mihai ore întregi.

— Mihai, unde am greșit? De ce nu mai au nevoie de mine?

O bătrână necunoscută s-a apropiat încet:
— Știți… și eu vin aici mereu. Copiii mei sunt în străinătate. Nu m-au mai vizitat de ani buni.

Am stat împreună pe bancă și am vorbit despre vremurile când familia era totul. Despre cum ne sacrificam pentru copii fără să cerem nimic în schimb. Despre cât doare să fii uitat.

Au trecut luni de atunci. Acum zilele mele sunt pline de tăcere și dorința de a mai auzi odată glasul fetelor mele altfel decât printr-un mesaj sec sau o felicitare digitală. Uneori mă gândesc să le scriu o scrisoare lungă în care să le spun tot ce simt: dorul, tristețea, neputința.

Dar mă opresc mereu. Poate că nu ar înțelege… Poate că lumea lor e prea grăbită pentru bătrânețea mea.

Merg uneori prin parc și privesc mamele tinere cu copii mici. Le văd obosite dar fericite, alergând după cei mici printre frunze uscate sau zâmbind larg când îi iau în brațe.

Mă întreb: oare fetele mele își vor aminti vreodată cât le-am iubit? Oare sacrificiul unei mame mai are vreo valoare într-o lume atât de rece?

Poate că nu sunt singura care trăiește această durere tăcută. Poate că mulți dintre noi ne regăsim în această singurătate amară.

Voi ce credeți? Merită să te sacrifici pentru copii dacă la bătrânețe rămâi doar cu amintirile? Sau ar trebui să ne gândim mai mult la noi înșine?