Când copiii altora devin responsabilitatea ta: Povestea unei mătuși din România

— Ioana, nu mai fi așa de sensibilă! Sunt doar copii, se joacă! vocea Cameliei răsună strident în sufrageria mea, în timp ce Maria, fetița mea de opt ani, stă ghemuită pe canapea cu ochii în lacrimi. Pe jos, jucăriile sunt împrăștiate peste tot, iar Andrei și Vlad, nepoții mei, râd zgomotos după ce i-au smuls Mariei păpușa preferată și au aruncat-o pe geam.

Îmi simt inima bătând nebunește. Mă uit la Maria, apoi la Camelia, care pare să nu vadă nimic greșit în comportamentul băieților ei. Mama, care stă la masă cu o cană de ceai, oftează și evită privirea mea. Tata se uită la televizor, prefăcându-se că nu aude nimic. Știu că dacă spun ceva, voi fi iar „aia care face scandal”. Dar cum să tac atunci când văd suferința copilului meu?

— Camelia, nu e normal ce au făcut băieții. Maria plânge! încerc să-mi păstrez calmul, dar vocea îmi tremură.

— Ioana, exagerezi! Vlad are doar șase ani, Andrei opt. Sunt băieți, așa se joacă ei. Maria trebuie să fie mai tare! răspunde Camelia cu un zâmbet superior.

Maria mă strânge de mână și șoptește: — Mami, vreau să mergem în cameră… Nu vreau să mai stau aici.

O iau de mână și urcăm în dormitorul ei. Închid ușa și încerc să-mi adun gândurile. O aud pe Camelia râzând jos cu mama. Îmi vine să țip. De ce trebuie să fie mereu așa? De ce nu vede nimeni cât de mult o rănesc pe Maria?

În seara aceea, după ce pleacă toți, Maria adoarme greu. Îi mângâi părul și mă simt vinovată că nu am știut să o apăr mai bine. Mă întreb dacă nu cumva exagerez eu. Poate chiar sunt prea protectoare. Dar apoi îmi amintesc privirea speriată a Mariei și știu că nu e așa.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Camelia: „Sper că nu te-ai supărat aseară. Sincer, ar trebui să o înveți pe Maria să fie mai sociabilă.” Mă uit lung la telefon. Îmi vine să-i răspund ceva dur, dar mă abțin. Știu că orice aș spune va fi folosit împotriva mea la următoarea reuniune de familie.

La prânz, mama mă sună: — Ioana, nu mai face atâta caz! Camelia are destule pe cap cu băieții. Tu ai un singur copil, e ușor să judeci.

— Mamă, dar Maria suferă! Nu vezi că băieții sunt răutăcioși?

— Lasă că trece… Toți copiii se mai ceartă. Și tu te certai cu Camelia când erați mici.

Închid telefonul frustrată. Nu e același lucru! Eu și Camelia ne certam, dar nu ne umileam una pe alta. Și nici părinții nu ne ignorau lacrimile.

În zilele următoare, Maria devine tot mai retrasă. Nu mai vrea să iasă în parc, nu mai vrea să meargă la bunici dacă știe că vin și băieții. Într-o seară o aud plângând în somn: — Nu mă lăsa singură cu ei…

Atunci iau o decizie. Nu mai pot continua așa. Îi spun soțului meu, Radu:

— Trebuie să facem ceva. Nu vreau ca Maria să crească simțindu-se mereu victimă în propria familie.

Radu oftează: — Știu… Dar dacă ne certăm cu ai tăi? O să fie scandal mare.

— Prefer scandalul decât să-mi văd copilul suferind!

La următoarea întâlnire de familie, când băieții încep din nou să o necăjească pe Maria, mă ridic în picioare:

— Ajunge! Nu mai accept ca fiica mea să fie tratată așa! Dacă nu puteți controla copiii, atunci nu mai venim la întâlniri.

Toată lumea amuțește. Tata lasă telecomanda jos. Mama încearcă să mă liniștească: — Ioana, hai să nu facem circ…

— Nu e circ! E despre respect și siguranță pentru copilul meu!

Camelia se ridică nervoasă: — Dacă ai fi fost o mamă mai bună, Maria n-ar fi așa sensibilă!

Simt cum îmi dau lacrimile, dar nu cedez: — Poate că dacă ai fi fost tu atentă la copiii tăi, n-ar fi atât de răi!

Camelia pleacă trântind ușa după ea. Mama începe să plângă: — Voi o să vă certați toată viața?

Dar eu mă simt ușurată pentru prima dată după mult timp. Maria vine la mine și mă îmbrățișează strâns: — Mulțumesc că m-ai apărat, mami.

În zilele care urmează e liniște. Camelia nu-mi răspunde la mesaje. Mama mă sună rar și doar ca să-mi spună cât de mult suferă pentru „cearta dintre surori”. Dar Maria e mai veselă. Se joacă din nou cu păpușile ei și îmi spune că vrea să invite o colegă la noi.

Mă uit la ea și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare merită liniștea copilului meu prețul unei familii dezbinate? Sau poate tocmai asta înseamnă să fii părinte — să alegi mereu binele copilului tău, chiar dacă doare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea familiei sau protecția propriului copil?