„Nu ești decât o bonă!” – O conversație care mi-a schimbat viața la 50 de ani

— Mamă, nu poți fi serioasă! Ce-ți veni la vârsta asta să te măriți? Nu te gândești la noi deloc?
Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de porțelan, încercând să-mi găsesc cuvintele. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știri despre scumpiri și politicieni corupți, dar nimic nu părea mai important decât privirea tăioasă a Irinei.

— Irina, am 50 de ani. Nu vreau să-mi petrec restul vieții singură. Am dreptul să fiu fericită, nu crezi?

Ea a oftat teatral, aruncându-și privirea spre soțul ei, Radu, care stătea cu telefonul în mână, absent. Am simțit cum mă strâng pereții casei pe care o credeam cândva adăpost. De când soțul meu, Doru, murise acum șapte ani, mă refugiasem în rolul de bunică și gospodină pentru Irina și familia ei. Dar inima mea tânjea după mai mult.

— Mamă, ai văzut ce zice lumea? Ce-o să spună vecinii? Că te-ai găsit tu să te măriți la bătrânețe! — a continuat Irina, cu vocea ridicată.

M-am ridicat încet de la masă și am privit pe geam. În curte, nepoțica mea, Maria, se juca în nisipar. Mi-am amintit de copilăria Irinei, de serile când îi citeam povești și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru ea. Dar oare nu meritam și eu o poveste a mea?

— Irina, nu vreau să-ți fac rău. Dar nu pot trăi doar pentru alții. L-am cunoscut pe Victor la cenaclul literar. E un om bun, mă face să râd din nou. Simt că trăiesc!

Radu a ridicat ochii din telefon și a izbucnit:

— Doamnă Elena, cu tot respectul… Dar cine o să mai stea cu Maria când noi suntem la serviciu? Cine gătește? Cine spală? Sincer… ne-ați cam încurcat planurile.

Cuvintele lui au căzut ca un cuțit. M-am simțit redusă la statutul de bonă și menajeră. Oare asta eram pentru ei? Toată viața muncisem ca profesoară de română, crescusem un copil singură după moartea lui Doru, iar acum eram doar „mama care ajută”.

— Radu, nu sunt o slujnică! Sunt mama Irinei și bunica Mariei. Dar sunt și femeie! — am spus cu voce tremurată.

Irina a început să plângă:

— Nu înțelegi! Ai fost mereu stâlpul nostru. Dacă pleci… ce facem?

Am simțit un val de vinovăție. Îmi doream să fiu acolo pentru ei, dar simțeam că mă pierd pe mine însămi. În seara aceea, am stat mult timp pe banca din fața blocului, privind stelele printre crengile teilor bătrâni. Mi-am amintit cum mama mea nu și-a permis niciodată să viseze la altceva decât la familie și gospodărie.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Victor: „Te aștept la ceai. Vreau să-ți citesc ceva.” Am zâmbit timid și am pornit spre cafeneaua micuță din centru. Victor era acolo, cu ochii lui blânzi și părul grizonat. Mi-a citit o poezie despre curajul de a iubi din nou.

— Elena, ai dreptul la fericire. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva.

Cuvintele lui mi-au dat putere. În acea după-amiază, am hotărât să vorbesc deschis cu Irina și Radu.

— Dragilor, știu că vă e greu să acceptați schimbarea. Dar nu pot trăi doar pentru voi. Vreau să-mi dau o șansă la fericire. Voi fi mereu mama voastră și bunica Mariei, dar am nevoie de spațiul meu.

Irina a izbucnit:

— Și dacă Victor te rănește? Dacă rămâi singură?

— Atunci mă voi ridica din nou. Am trecut prin multe… Dar nu mai vreau să trăiesc cu frică.

Au urmat zile tensionate. Radu m-a evitat, iar Irina părea rătăcită. Maria mă întreba mereu dacă mai vin să-i citesc povești seara. Îmi rupea sufletul…

Într-o duminică, Irina a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… îmi pare rău că am fost egoistă. Mi-e teamă că te pierd… Dar vreau să fii fericită.

Am plâns împreună mult timp. Radu a început să se implice mai mult în treburile casei. Au găsit o bonă pentru Maria două zile pe săptămână. Eu am început să merg la cursuri de pictură cu Victor și să descopăr bucurii uitate.

Vecinele au început să șușotească pe scară: „Ai auzit? Elena s-a îndrăgostit la 50 de ani!” La început m-a durut bârfa lor, dar apoi am realizat că nu trăiesc pentru gura lumii.

Astăzi, la 51 de ani, mă simt mai vie ca niciodată. Încerc să fiu prezentă pentru familie fără să mă anulez pe mine însămi. Știu că multe femei ca mine se tem să-și ceară dreptul la fericire după o viață de sacrificii.

Mă întreb adesea: câte dintre noi au curajul să spună „merit mai mult”? Oare când vom învăța să ne iubim pe noi însene fără vinovăție?