Nu am fost niciodată destul pentru ei: Povestea mea despre prejudecăți și lupta pentru demnitate

— Nu ești de nasul nostru, Larisa, mi-a spus doamna Popescu cu o voce rece, în timp ce își strângea poșeta la piept, ca și cum prezența mea ar fi putut să-i păteze cumva eleganța. Stăteam în holul lor imens, cu marmură lucioasă și tablouri scumpe pe pereți, simțindu-mă mică, strivită între privirile lor tăioase și tăcerea apăsătoare a lui Vlad, băiatul pe care îl iubeam.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o după-amiază de sâmbătă, iar Vlad mă invitase pentru prima dată la el acasă. Inima îmi bătea nebunește de emoție și teamă. Mama mă ajutase să-mi calc bluza cea bună, iar tata îmi spusese să fiu eu însămi, orice s-ar întâmpla. Dar când am intrat în casa lor, am simțit că nu aparțin acolo. Totul era prea perfect, prea strălucitor, iar eu eram doar fata unui mecanic auto și a unei vânzătoare de la magazinul din colț.

— Vlad, nu cred că e potrivit să te încurci cu cineva ca ea, a continuat doamna Popescu, fără să se sinchisească de lacrimile care îmi tremurau în ochi. — Familia noastră are alte așteptări.

Vlad a încercat să protesteze, dar vocea lui era slabă, aproape pierdută. — Mamă, nu e corect… Larisa e o fată bună.

— Nu e vorba doar de bunătate, Vlad! a intervenit domnul Popescu, ridicându-se de pe fotoliu. — E vorba de viitorul tău. De imagine. De familie.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la Vlad, sperând să văd în ochii lui curajul de a mă apăra. Dar el privea în podea, rușinat. Am înțeles atunci că lupta era pierdută înainte să înceapă.

Am ieșit din casa lor cu pași grăbiți, încercând să-mi ascund lacrimile. Pe drum spre casă, am simțit că tot ce am construit împreună cu Vlad se destramă sub greutatea prejudecăților. Când am ajuns acasă, mama m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Tata a oftat adânc și a ieșit pe balcon să fumeze.

— Nu-i nimic, Larisa, mi-a șoptit mama. — Oamenii ăștia nu știu ce pierd.

Dar eu știam ce pierdusem eu: speranța că dragostea poate învinge orice.

Zilele au trecut greu. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu am avut puterea să-i răspund. Mă simțeam umilită și furioasă pe mine însămi că nu am fost destul de bună pentru familia lui. La școală, colegii șușoteau pe la colțuri. Unii mă priveau cu milă, alții cu superioritate.

— Ai văzut? S-a crezut cineva… a zis într-o zi Roxana, colega mea de bancă. — Dar știam noi că nu are nicio șansă cu Vlad Popescu.

Am încercat să mă concentrez pe examenele de bacalaureat care se apropiau cu pași repezi. Tata lucra din greu ca să-mi plătească meditațiile la matematică. Mama făcea ore suplimentare la magazin ca să-mi cumpere o rochie nouă pentru banchet. În fiecare zi vedeam cât se sacrificau pentru mine și mă durea gândul că nu pot să le ofer mai mult.

Într-o seară, după ce am terminat temele, tata a venit la mine în cameră.

— Larisa, tu nu ești mai prejos decât nimeni. Să nu uiți asta niciodată! Oamenii care judecă după bani sau statut nu merită lacrimile tale.

Cuvintele lui m-au ajutat să merg mai departe. Am început să mă implic în activități de voluntariat la un centru pentru copii defavorizați. Acolo am întâlnit oameni care aveau mult mai puțin decât mine, dar care știau să zâmbească sincer. Am învățat că valoarea unui om nu stă în hainele pe care le poartă sau în casa în care locuiește.

În ziua banchetului, m-am privit în oglindă și am văzut o altă Larisa: mai puternică, mai sigură pe ea. Rochia cumpărată de mama nu era cea mai scumpă din sală, dar era purtată cu demnitate. Când Vlad a venit spre mine și m-a invitat la dans, am refuzat politicos.

— Îmi pare rău, Vlad. Nu mai pot să fiu fata care se roagă să fie acceptată. Merit mai mult decât atât.

A plecat cu capul plecat și atunci am știut că am făcut alegerea corectă.

Anii au trecut. Am intrat la facultate la București și am muncit din greu ca să-mi plătesc chiria și taxele. Am întâlnit oameni minunați care m-au apreciat pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am sau nu am. Familia mea a rămas mereu alături de mine, sprijinindu-mă necondiționat.

Astăzi sunt asistent social și lucrez cu tineri care trec prin aceleași greutăți ca mine. Încerc să le arăt că nu trebuie să-și ceară scuze pentru cine sunt sau de unde vin.

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost acceptată atunci, aș fi fost fericită? Sau poate tocmai respingerea aceea m-a făcut omul care sunt azi? Voi ce credeți: cât de mult ne definește trecutul și cât curaj avem să ne scriem propriul destin?