Când sângele nu înseamnă familie: Povestea mea după ce am fost alungată din propria casă

— Nu mai ai ce căuta aici, Maria! Casa asta nu e a ta! Vocea răstită a lui Radu, fiul cel mare al soțului meu, mi-a răsunat în urechi ca o sentință. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Pe masă, încă mai era cana de ceai pe care o împărțisem cu Ionel, soțul meu, cu doar două săptămâni înainte să-l răpună boala. Nici nu apucasem să-i port doliu cum se cuvine, că deja eram judecată și condamnată de cei pe care îi crezusem familie.

— Radu, te rog… am construit casa asta împreună cu tatăl tău. Am pus fiecare cărămidă cu mâinile noastre. Nu mă poți da afară așa, ca pe un străin…

— Nu ești mama noastră! Ai venit aici după ce mama a murit și ai pus mâna pe tata. Acum, gata! Pleacă!

M-am uitat la Ana, sora lui Radu. Avea ochii reci, lipsiți de orice urmă de compasiune. Nu am găsit niciun sprijin în privirea ei. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Într-o clipă, tot ce construiam de aproape douăzeci de ani s-a năruit. Am ieșit din casă cu o valiză și o pungă cu haine, lăsând în urmă fotografii, amintiri și o viață întreagă.

Am ajuns în satul vecin, la Margareta, o cunoștință veche din tinerețe. M-a primit pentru câteva nopți, dar nu putea să mă țină mult. Satul era mic, toți se cunoșteau între ei și fiecare șoaptă ajungea repede la urechile celorlalți. M-am simțit ca o intrusă, privită cu suspiciune și milă deopotrivă.

În fiecare seară, mă uitam la tavanul camerei înguste și mă întrebam unde am greșit. Oare iubirea mea pentru Ionel nu fusese destul? Oare nu meritam măcar un colț de casă? M-am gândit să mă întorc la oraș, dar acolo nu mai aveam pe nimeni. Părinții mei muriseră demult, iar prietenii se risipiseră fiecare pe drumul lui.

Într-o dimineață ploioasă, Margareta mi-a spus:

— Maria, știu că ți-e greu. Dar nu poți sta la nesfârșit aici. Poate ar trebui să cauți ceva de lucru prin sat. Poate la familia Popescu au nevoie de cineva la bucătărie sau la animale.

M-am dus la familia Popescu cu inima cât un purice. Doamna Ileana m-a privit lung:

— Ești femeie muncitoare? Că avem nevoie să ne ajute cineva cu curățenia și cu găinile. Nu-i mult de plată, dar măcar ai unde sta.

Am acceptat fără să clipesc. În primele zile am muncit ca niciodată: spălam podele, hrăneam animalele, găteam pentru toată familia. Seara cădeam frântă în patul mic din cămăruța de lângă șură. Dar măcar aveam un acoperiș deasupra capului.

Zilele au trecut greu. Satul era plin de bârfe:

— Ai auzit? Maria lui Ionel a fost dată afară de copiii lui…

— Săraca… dar cine știe ce-o fi făcut?

Am simțit pe pielea mea cât de repede se poate schimba lumea când nu mai ai nimic. Oamenii te privesc altfel când nu mai ai casă sau familie. Unii mă evitau pe uliță, alții îmi aruncau priviri pline de milă.

Într-o zi, când mă întorceam de la fântână cu două găleți grele, am întâlnit-o pe Livia, o femeie trecută și ea prin multe necazuri.

— Maria, nu te lăsa doborâtă! Știu cum e să fii singură. Și eu am rămas fără nimic după ce bărbatul meu a plecat cu alta. Dar uite-mă aici! Am început să cos pentru femeile din sat și acum am din ce trăi.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Începusem să cred că poate există viață și după trădare. Încet-încet, am început să cos și eu pentru vecine: fețe de pernă, ștergare, chiar și rochii simple pentru fetele tinere. Mâinile mele nu uitaseră meșteșugul învățat de la mama.

Cu timpul, oamenii au început să mă privească altfel. Doamna Ileana m-a lăudat în fața vecinelor:

— Maria e harnică și pricepută! N-am mai avut casa așa curată de ani de zile!

Am început să strâng bănuți și să visez că într-o zi voi avea iar casa mea. Într-o seară, stând pe prispă cu Livia și Margareta, am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt chiar atât de singură.

Dar rana trădării nu s-a vindecat ușor. În fiecare noapte visam casa mea: grădina cu trandafiri plantați împreună cu Ionel, camera noastră luminată de soare… Și mereu mă trezeam plângând.

Într-o zi am primit o scrisoare de la notar: copiii lui Ionel vindeau casa. Am simțit un gol în stomac — era ca și cum ar fi șters tot ce am fost vreodată pentru el.

Am mers la biserică și m-am rugat pentru liniște. Preotul satului m-a văzut plângând și mi-a spus:

— Maria, uneori sângele nu e totuna cu familia. Familia e acolo unde găsești înțelegere și sprijin.

Cuvintele lui mi-au rămas în suflet. Am început să privesc altfel oamenii din jurul meu: Margareta care m-a primit fără să întrebe prea mult; Livia care mi-a dat curaj; doamna Ileana care m-a tratat ca pe una de-a casei.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet mi-am făcut un rost: am strâns bani și am cumpărat o căsuță mică la marginea satului. Nu e mare lucru — două camere și o grădină micuță — dar e a mea! Am plantat trandafiri în față, ca să-mi amintească mereu că orice sfârșit poate fi un nou început.

Uneori mă gândesc la copiii lui Ionel: oare dorm liniștiți știind că m-au alungat? Oare vor înțelege vreodată cât rău mi-au făcut? Dar apoi îmi spun că viața merge înainte și că sufletul meu merită pace.

Poate că adevărata familie nu e cea care îți poartă numele sau sângele, ci cea care te primește atunci când ai cea mai mare nevoie.

Mă uit la trandafirii mei și mă întreb: câți dintre noi au avut curajul să o ia de la capăt după ce au pierdut tot? Ce ne ține în picioare când lumea noastră se prăbușește?