Când soțul m-a trădat chiar în noaptea în care am născut: Povestea mea despre demnitate și regăsire într-o familie românească

— Nu pot să cred că nu ești aici, Vlad! Am nevoie de tine acum, mai mult ca niciodată! am șoptit printre lacrimi, strângând cearșaful alb al salonului de la maternitatea din Ploiești. Contracțiile mă sfâșiau, iar asistenta încerca să mă liniștească: — Haideți, Irina, respirați adânc! O să fie bine. Dar nu era bine. Nu era deloc bine. Vlad, soțul meu de șapte ani, nu răspundea la telefon. Îmi promisese că va fi cu mine la naștere, că va ține mâna mea și va plânge de fericire când îl vom vedea pe băiețelul nostru pentru prima dată. Dar telefonul suna în gol. În mintea mea se derulau toate momentele noastre împreună: nunta la biserica din satul lui, vacanțele la mare, serile când râdeam până târziu. Cum ajunsesem aici?

După ore de chin și singurătate, l-am adus pe lume pe Radu. L-am ținut la piept și am plâns. Nu de fericire, ci de durere. În acea noapte, când am reușit să adorm câteva minute, am visat că Vlad intră pe ușă cu un buchet de flori și mă sărută pe frunte. Dar dimineața m-a trezit realitatea: niciun mesaj, niciun apel.

A doua zi, mama a venit la spital. M-a privit cu ochii ei obosiți și a întrebat încet:
— Unde e Vlad?
— Nu știu, mamă… Nu răspunde.

Mama a oftat și mi-a mângâiat părul. Am simțit că știe mai mult decât spune.

Când am ajuns acasă, Vlad era acolo. Mirosea a parfum străin și avea ochii roșii. S-a uitat la mine ca la o străină.
— Ai născut? a întrebat sec.
— Da… Radu e bine. Vrei să-l vezi?
A venit lângă pătuț și s-a uitat la copil fără să spună nimic. Am simțit un gol imens între noi.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai absent. Nu mă ajuta cu nimic, nu vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o seară, când Radu plângea neconsolat, am ieșit pe hol să iau o gură de aer și l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon:
— Nu pot să vin acum… Da, știu… Și mie mi-e dor de tine…
Mi s-a tăiat respirația. Am recunoscut vocea de la celălalt capăt: era Ana, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Ana, care venise la noi în vizită cu o săptămână înainte de naștere, care îmi adusese prăjituri și mă întrebase dacă am emoții pentru naștere.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am intrat în cameră tremurând și l-am privit pe Vlad:
— Cu cine vorbeai?
S-a uitat la mine fără să clipească:
— Cu un coleg de la muncă.
— Minți! Era Ana!
A tăcut. Apoi a ridicat din umeri:
— Și ce dacă? Tu ai stat numai cu burta la gură și cu copilul! Eu am nevoie de altceva!

Am izbucnit în plâns. Mama, care venise să mă ajute cu copilul, a intrat în cameră și l-a privit pe Vlad cu dispreț:
— Să-ți fie rușine! Cum poți să faci așa ceva?
Vlad a ieșit trântind ușa.

Au urmat zile întregi de tăcere și priviri reci. Ana nu mi-a mai răspuns la mesaje. M-am simțit trădată din toate părțile: de bărbatul pe care îl iubeam și de prietena pe care o consideram soră.

Într-o noapte, când Radu avea febră și nu știam ce să fac, l-am sunat pe Vlad disperată:
— Te rog, vino acasă! Nu știu ce are copilul!
Mi-a răspuns calm:
— Sun-o pe maică-ta. Eu nu mai vin.

Atunci am simțit că trebuie să aleg: să mă pierd sau să lupt pentru mine și pentru copilul meu. Am început să caut un avocat. Mama m-a susținut, deși tata îmi spunea mereu:
— O familie trebuie ținută cu orice preț! Nu divorța! Ce o să zică lumea?
Dar eu nu mai puteam trăi cu rușinea și umilința.

Procesul de divorț a fost greu. Vlad a încercat să mă facă să par nebună în fața judecătorului:
— E isterică! Nu știe să crească un copil!
Dar eu am adus dovezi: mesaje între el și Ana, martori care văzuseră cum pleca nopțile din casă.

Când judecătorul a decis ca Radu să rămână cu mine, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou. Dar rana din suflet nu s-a vindecat ușor.

Anii au trecut greu. Am crescut singură un copil într-un oraș mic unde toată lumea știa totul despre toți. Vecinele șușoteau când mă vedeau:
— Uite-o pe Irina… A lăsat-o bărbatul pentru prietena ei…
La început m-am ascuns după perdele și am plâns nopți întregi. Dar Radu creștea și avea nevoie de o mamă puternică.

Am început să lucrez ca educatoare la grădinița din cartier. Copiii mă iubeau, iar colegele m-au ajutat să-mi recapăt încrederea în mine.

Într-o zi, după mulți ani, Ana m-a căutat pe Facebook:
— Iartă-mă! N-am vrut să-ți fac rău… Nici eu nu sunt fericită cu Vlad…
Am citit mesajul și am simțit milă pentru ea. I-am răspuns simplu:
— Fiecare primește ce merită.

Acum Radu are zece ani și e lumina ochilor mei. Vlad îl vede rar; relația lor e rece și distantă. Eu mi-am găsit liniștea lângă copilul meu și lângă oamenii care m-au susținut când mi-a fost cel mai greu.

Uneori mă întreb: De ce trebuie femeile să sufere atât ca să-și găsească demnitatea? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când sunt trădate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?