Salariul Meu Nu E Dragoste: Povestea Unei Eliberări

— Unde sunt banii de luna asta, Irina?
Vocea lui Cătălin răsună tăios din hol, în timp ce eu încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub masa din bucătărie. Încă nu apucasem să-mi dau jos paltonul, iar geanta cu salariul era aruncată pe scaunul de lângă mine.
— I-am pus în plic, ca de obicei, răspund încet, fără să-l privesc în ochi.
— Să nu uiți niciodată că banii ăștia sunt pentru familie, nu pentru mofturile tale!
Mă simt mică, aproape invizibilă. În fiecare lună, de când m-am măritat cu Cătălin, salariul meu merge direct la el. La început mi s-a părut normal — așa făcea și mama cu tata, așa făceau și vecinele din bloc. Dar, cu fiecare an, am început să simt că nu mai sunt eu.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, m-am uitat lung la oglinda din baie. Cine e femeia asta cu cearcăne adânci și privire pierdută? Unde e Irina care visa să devină profesoară de română și să-și cumpere o bicicletă roșie?

— Mamă, de ce nu-ți cumperi și tu ceva frumos? mă întreabă Mara, fetița mea de opt ani, într-o duminică dimineață.
— Nu am nevoie, iubita mea. Am tot ce-mi trebuie.
Dar minciuna mă arde pe limbă. Adevărul e că nu pot să-mi cumpăr nimic fără să cer voie. Nici măcar o carte sau o cafea la patiseria din colț.

Într-o zi, la școală, colega mea, Simona, mă trage deoparte:
— Irina, tu chiar îi dai tot salariul lui Cătălin? Nu te-ai gândit niciodată că nu e normal?
— Așa e la noi acasă…
— Nu e așa peste tot. Știi că ai dreptul să-ți administrezi banii cum vrei?
Mă uit la ea ca la o străină. Dreptul meu? Parcă aud un ecou slab dintr-o altă viață.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru vechea Irina. Am început să ascult mai atent discuțiile dintre colegele mele despre economii, planuri personale, vacanțe plătite din banii proprii. Eu nu aveam niciun plan — doar obligații.

Într-o zi, am prins curaj și i-am spus lui Cătălin:
— M-am gândit să pun deoparte niște bani pentru mine. Poate vreau să fac un curs sau să merg la teatru cu Mara.
El a râs scurt:
— Ce-ți trebuie ție cursuri? Ai familie, ai copii! Lasă prostiile.

M-am simțit ca un copil certat pentru o pozna nevinovată. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care toată viața a trăit după regulile altora și a murit cu regrete nespuse. Nu voiam să ajung ca ea.

A doua zi am deschis un cont bancar pe ascuns. Am început să pun deoparte câte 50 de lei din fiecare salariu. Puțin câte puțin, dar era primul pas spre libertate.

Cătălin a început să devină suspicios:
— Parcă nu mai aduci toți banii acasă. Ce faci cu ei?
— Îi folosesc pentru mici cheltuieli la școală, mințeam eu cu inima cât un purice.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care mi-a reproșat că nu sunt o soție bună dacă nu-i dau tot salariul, am izbucnit:
— Nu mai pot! Vreau să fiu și eu cineva! Vreau să decid ce fac cu banii mei!
El a tăcut preț de câteva secunde, apoi a trântit ușa și a plecat.

Au urmat zile grele. Tensiunea plutea în aer ca un nor toxic. Copiii simțeau totul și mă întrebau mereu dacă „tati” e supărat pe mine.

Într-o duminică după-amiază, când eram doar eu și Mara în parc, ea mi-a spus:
— Mamă, eu vreau să fii fericită.
Atunci am plâns pentru prima dată în fața ei. Am plâns pentru toți anii pierduți și pentru toate visele îngropate sub teama de a nu supăra pe cineva.

Am început să merg la consiliere psihologică la recomandarea Simonei. Acolo am întâlnit alte femei ca mine — unele mai curajoase, altele încă prinse în capcana dependenței financiare.

Încet-încet, am prins curaj să vorbesc deschis cu Cătălin:
— Vreau să avem un buget comun pentru cheltuielile casei, dar vreau și bani pentru mine. Nu mai pot trăi așa.
El a refuzat categoric la început. Au urmat luni de discuții tensionate, amenințări voalate și multă tăcere apăsătoare.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram dispusă să renunț la mine însămi pentru liniștea aparentă a familiei. Am început să-mi cumpăr mici lucruri fără să cer voie: o carte nouă, o cafea cu Simona, o rochie ieftină din piață.

Când Cătălin a văzut că nu cedez, a început să mă ignore. Dar eu deja descoperisem gustul libertății.

Într-o zi, Mara mi-a adus un desen: „Mama mea e puternică!” scria cu litere stângace sub o femeie cu părul roșcat (ca al meu) și un zâmbet larg.

Atunci am știut că drumul meu abia începe. Poate că nu voi avea niciodată liniștea perfectă în familie, dar am câștigat ceva mult mai prețios: respectul față de mine însămi.

Mă uit acum în oglindă și văd o altă Irina — una care nu se mai teme să spună ce vrea și ce simte. Și mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra fricii și a dependenței? Câte dintre noi confundăm sacrificiul cu iubirea adevărată?