Când familia ginerelui devine dușman: povestea războiului nostru neașteptat

— Nu mai suport, mamă! Dacă mai aud o dată că nu sunt destul de bună pentru familia lor, plec și nu mă mai întorc! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. O priveam neputincioasă, strângând cana de ceai atât de tare încât aproape că o spărgeam.

Totul a început la masa de Crăciun, când am invitat familia ginerelui nostru, Vlad, să petrecem împreună. Era prima sărbătoare mare după nunta Ioanei și speram să ne apropiem. Dar încă de la început, doamna Lidia, mama lui Vlad, a venit cu o privire rece și un zâmbet forțat. S-a așezat la masă fără să salute și a început să comenteze despre cât de mic este apartamentul nostru și cât de simplă e mâncarea.

— La noi acasă, cozonacul e făcut doar cu unt adevărat, nu cu margarină, a spus ea uitându-se direct la mine.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Soțul meu, Doru, a încercat să detensioneze atmosfera:

— Lidia, fiecare familie are tradițiile ei. Important e să fim împreună.

Dar ea a ridicat din sprâncene și a continuat să-și privească fiul cu reproș:

— Vlad, sper că nu te-ai obișnuit prea tare cu… simplitatea asta.

Vlad s-a uitat la Ioana, apoi la mine. Nu a zis nimic. A tăcut tot timpul, iar tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

După acea seară, lucrurile au început să se destrame. Ioana venea tot mai des acasă plângând. Îmi povestea cum soacra ei îi critica orice gest: cum gătește, cum se îmbracă, chiar și cum vorbește. Vlad părea prins la mijloc și nu lua niciodată apărarea Ioanei.

Într-o zi, Ioana a venit acasă cu ochii umflați de plâns:

— Mamă, Lidia mi-a spus azi că nu sunt femeie de casă și că Vlad merita ceva mai bun. Iar el… el a tăcut din nou!

Am simțit un nod în gât. Doru a încercat să vorbească cu Vlad:

— Băiete, trebuie să-ți aperi soția. Familia ta nu are dreptul să o rănească.

Dar Vlad doar a dat din umeri:

— Nu vreau scandaluri. Mama e mama…

Așa au trecut lunile. Fiecare întâlnire cu familia lor era un chin. Lidia și soțul ei, domnul Mircea, găseau mereu ceva de criticat. Odată chiar au insinuat că Ioana s-a măritat cu Vlad doar pentru bani.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă la telefon între Ioana și Lidia, Vlad a venit la noi acasă furios:

— Ce i-ați făcut mamei? De ce trebuie mereu să vă plângeți?

Ioana a izbucnit:

— Nu vezi că mă distruge? Că nu mă vrea în familia voastră?

Vlad a tăcut din nou. Apoi a plecat trântind ușa.

În zilele următoare, Ioana s-a închis în cameră. Nu mai vorbea cu nimeni. M-am temut că o pierdem. Am încercat să discut cu Lidia la telefon:

— Vă rog, lăsați-o pe Ioana în pace! E copilul meu!

Dar ea mi-a răspuns rece:

— Dacă nu face față cerințelor noastre, poate nu e potrivită pentru Vlad.

Atunci am simțit că nu mai e vorba doar despre o neînțelegere. Era un război. Un război în care copilul meu era prins la mijloc.

Doru a venit într-o seară târziu de la serviciu și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu pot să cred că am ajuns aici… Noi am vrut doar ca fata noastră să fie fericită.

— Poate ar trebui să vorbim cu un mediator sau cu un preot… Să încercăm să-i aducem pe toți la aceeași masă fără reproșuri.

Dar Ioana nu mai voia să audă de nimic.

— Nu vreau să-i mai văd! Nici pe Vlad! Dacă nu mă apără acum, nu o va face niciodată!

Într-o dimineață, am găsit-o împachetându-și hainele.

— Plec la o prietenă. Am nevoie de liniște.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât de fragilă e fericirea unui copil când adulții uită să fie oameni.

Au trecut luni până când Ioana a acceptat să vorbească din nou cu Vlad. El a venit la noi acasă, cu ochii roșii de nesomn.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să reacționez. Mama m-a crescut singură după ce tata a fost bolnav… Am vrut doar să nu o supăr.

Ioana l-a privit lung:

— Dar pe mine cine mă apără?

A fost pentru prima dată când am văzut-o atât de hotărâtă. Vlad a promis că va pune limite familiei lui. Dar rana rămâne.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Cum putem proteja copiii noștri de răutatea celor care ar trebui să le fie familie? Oare există iertare după atâta durere?