Dincolo de mândrie: De ce am ales să-mi ajut soacra, chiar dacă nu m-a acceptat niciodată

— Nu vreau să rămân aici, Irina! Nu vezi că nu mă vrea? — vocea lui Mihai tremura, iar ochii lui căutau disperat ai mei. Era trecut de miezul nopții, iar zăpada bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Pe canapea, mama lui Mihai, doamna Viorica, stătea încruntată, cu palmele strânse pe genunchi.

Nu era pentru prima dată când simțeam că nu aparțin acestei familii. De douăzeci de ani, Viorica nu pierduse nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu eram destul de bună pentru fiul ei. „O fată simplă de la țară, fără avere, fără nume”, îmi spusese la nunta noastră, pe când încă mai speram că timpul va aduce împăcare. Dar timpul doar a adâncit prăpastia dintre noi.

În acea seară, însă, totul s-a schimbat. Mihai mă sunase de la spital: „Mama a căzut. Nu are unde să meargă. Te rog…”. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus după ea fără să gândesc prea mult, dar când am ajuns acasă și am văzut-o atât de mică și neajutorată, am simțit un val de furie și milă în același timp.

— Poți să mă lași la azil, Irina. Nu vreau să-ți fiu povară, a spus ea încet, evitându-mi privirea.

M-am uitat la Mihai. Era sfâșiat între datoria de fiu și teama că voi ceda. Știam că dacă o refuzam, nimeni nu ar fi judecat aspru decizia mea. Dar ceva în mine s-a rupt atunci. Poate era oboseala anilor în care am încercat să-i câștig respectul sau poate era doar dorința de a nu repeta greșelile trecutului.

Primele zile au fost un coșmar. Viorica refuza să mănânce ce găteam, critica fiecare mișcare și îmi vorbea doar când era absolut necesar.

— Nu știi să faci ciorbă ca mama mea! — mi-a spus într-o dimineață, răsfoind o revistă veche.

— Poate vrei să gătești tu, dacă te simți mai bine, i-am răspuns cu o voce calmă, dar în sufletul meu fierbeam.

Mihai încerca să medieze:

— Mamă, Irina face tot ce poate. Poate ar trebui să fii mai recunoscătoare.

— Nu-i treaba ta! — l-a repezit ea.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat la serviciu de noapte, am găsit-o pe Viorica plângând în bucătărie. Încerca să deschidă un borcan cu dulceață și mâinile îi tremurau.

— Dă-mi voie să te ajut, am spus încet.

— Nu am nevoie de ajutorul tău! — a izbucnit ea, dar lacrimile îi curgeau pe obraji.

Am stat lângă ea fără să spun nimic. După câteva minute, mi-a întins borcanul fără să mă privească. L-am deschis și i l-am pus pe masă. A rămas tăcută mult timp.

— Știi… când ai venit prima dată în casa noastră, am crezut că o să-l iei pe Mihai de lângă mine. Am fost proastă. M-am temut că n-o să mai am loc în viața lui.

Am simțit un nod în gât. Adevărul era că și eu mă temusem mereu că nu voi fi niciodată acceptată cu adevărat.

— N-am vrut niciodată să te rănesc, i-am spus încet. Dar nici eu nu am știut cum să mă apropii de tine.

A oftat adânc:

— Poate e prea târziu pentru noi două…

— Niciodată nu e prea târziu dacă vrem cu adevărat.

Din acea seară, ceva s-a schimbat între noi. Nu a fost o transformare miraculoasă; au urmat zile bune și zile proaste. Dar pentru prima dată, am început să ne cunoaștem cu adevărat. Am aflat povești despre copilăria lui Mihai pe care nu le știam, despre sacrificiile făcute de Viorica după ce soțul ei a murit într-un accident la combinatul din Hunedoara. Am început să văd dincolo de masca ei dură o femeie speriată de singurătate și de bătrânețe.

Într-o zi, când sora mea Ana a venit în vizită și a văzut-o pe Viorica croșetând lângă mine în sufragerie, a șoptit:

— Nu-mi vine să cred! Parcă sunteți mamă și fiică…

Am zâmbit amar:

— Poate că abia acum învățăm cum e să fim familie.

Dar nu toți au privit cu ochi buni schimbarea asta. Cumnata mea, Gabriela, m-a sunat furioasă:

— De ce o ții la tine? Crezi că dacă ai grijă de ea o să-ți lase ceva? Să nu te aștepți la recunoștință!

M-am simțit rănită. Nu făceam asta pentru moștenire sau pentru aplauze. O făceam pentru liniștea mea sufletească și pentru Mihai. O făceam pentru că am înțeles cât de ușor putem deveni prizonierii propriului orgoliu.

Au trecut luni. Viorica s-a îmbolnăvit grav într-o noapte geroasă de februarie. Am stat lângă patul ei zile întregi, i-am șters fruntea și i-am citit dintr-o carte veche de rugăciuni pe care o ținea ascunsă în dulap.

Înainte să plece dintre noi, mi-a strâns mâna:

— Iartă-mă… dacă poți…

Am plâns ca un copil atunci. Nu știu dacă am reușit cu adevărat s-o iert pe deplin, dar știu că am încercat.

Acum, când privesc spre anii care au trecut, mă întreb adesea: câți dintre noi alegem mândria în locul iertării? Cât de mult ne costă orgoliul? Poate că adevărata putere nu stă în a avea dreptate, ci în a avea inimă.