Între două lumi: Povestea mea după sanatoriu

— Mamă, te rog, spune-mi că nu e adevărat! Ai plecat de acasă? Cu cine? — vocea Ioanei răsuna în telefon, tăioasă, aproape străină.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Era ora 7 dimineața, iar lumina palidă a lunii aprilie abia pătrundea prin perdeaua subțire din apartamentul lui Doru. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar ghemul din stomac nu mă lăsa să respir.

— Ioana, nu e nimic grav… Sunt bine. Doar că… am nevoie de o schimbare. Am nevoie să fiu eu însămi, să încerc să fiu fericită, am spus încet, aproape șoptit.

— Să fii fericită?! La 62 de ani?! Mami, te-ai gândit la noi? La tata? La ce o să spună lumea? — a continuat ea, cu vocea ridicată.

Am închis ochii. Deja simțeam povara vinovăției apăsându-mă pe umeri. Dar nu puteam să mă întorc. Nu după tot ce trăisem în ultimele luni.

Totul a început la sanatoriul din Sovata. După operația la genunchi, medicul mi-a recomandat recuperare. Am ajuns acolo obosită, resemnată, cu gândul că viața mea s-a terminat odată cu pensia și durerile cronice. În prima zi, la sala de gimnastică, l-am văzut pe Doru. Avea ochii verzi și râdea cu poftă, de parcă nu-l durea nimic pe lume. M-a ajutat să urc pe bicicletă și mi-a spus: „Hai, doamnă Maria, viața începe după 60!”

Am râs atunci, dar nu l-am crezut. În fiecare zi ne întâlneam la tratamente, la masă sau la plimbare prin pădure. Vorbeam despre orice: despre copii, despre soți care nu ne-au mai văzut de mult timp ca femei, despre frici și regrete. Doru era văduv de șapte ani. Eu eram căsătorită cu Gheorghe de 41 de ani, dar de mult nu mai eram o familie. Eram doi străini care împărțeau aceeași casă și aceleași tăceri.

Într-o seară, după o ploaie scurtă, Doru m-a invitat la dans în foișorul sanatoriului. Muzica venea dintr-un telefon vechi, dar pentru mine era ca la bal. Am simțit că trăiesc din nou. Când m-a sărutat, am plâns. Nu de rușine, ci de dorul unei atingeri adevărate.

Când s-au terminat cele trei săptămâni de tratament, nu voiam să mă întorc acasă. Doru mi-a propus să rămân cu el la Târgu Mureș. Am spus „da” fără să mă gândesc prea mult. Pentru prima dată în viață am ales pentru mine.

Dar lumea nu iartă femeile care aleg pentru ele. Nici copiii mei nu au înțeles. Ioana mi-a scris pe WhatsApp: „Mami, ai înnebunit? Ce-o să zică vecinii? Ce-i spunem lui tata?” Băiatul meu, Vlad, a fost mai tăcut. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.”

În primele zile la Doru acasă am simțit că plutesc. Dimineața beam cafeaua pe balcon și povesteam despre planuri mici: o excursie la Sighișoara, o plimbare pe malul Mureșului. Dar seara mă apuca neliniștea. Îmi lipseau copiii, nepoții, mirosul casei mele din Pitești. Îmi lipsea chiar și Gheorghe, cu tăcerile lui apăsătoare.

Într-o zi, Ioana a venit la mine fără să anunțe. A intrat val-vârtej în apartament și m-a privit ca pe o străină.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-l lași pe tata singur? Să ne faci de râs? — mi-a spus printre lacrimi.

Am încercat să-i explic că nu mai pot trăi doar pentru alții. Că am nevoie să fiu iubită și văzută ca femeie, nu doar ca mamă sau soție.

— Dar noi? Noi ce suntem pentru tine? — m-a întrebat ea.

— Sunteți totul… dar nu pot să mă mai mint pe mine însămi — i-am răspuns.

A plecat fără să mă îmbrățișeze. Seara aceea am plâns până târziu în brațele lui Doru.

Au urmat zile grele. Gheorghe mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită.” Atât. Niciun reproș direct, niciun strigăt de ajutor sau de furie. Doar o liniște apăsătoare care m-a făcut să mă simt vinovată pentru fiecare clipă de bucurie trăită aici.

Vecinele din bloc au început să șușotească. O prietenă veche m-a sunat doar ca să mă întrebe dacă „e adevărat ce se spune”. Am simțit cum lumea mea veche se prăbușește sub greutatea prejudecăților.

Doru a încercat să mă liniștească:

— Maria, oamenii vorbesc oricum. Dacă stai cu Gheorghe toată viața și ești nefericită, tot vor găsi ceva de zis. Dacă pleci și-ți cauți fericirea… la fel! Nu trăim pentru gura lumii!

Dar eu nu eram sigură că pot trăi fără acceptarea copiilor mei. Fără dragostea lor deschisă.

Într-o seară am primit un mesaj vocal de la Vlad:

— Mamă… dacă tu ești bine acolo unde ești, eu te susțin. Mi-e greu să te văd altfel decât mama noastră… dar cred că meriți și tu ceva bun.

Am plâns iar. Pentru prima dată am simțit că poate nu sunt egoistă dacă aleg pentru mine.

Au trecut două luni de când locuiesc cu Doru. Încercăm să construim o viață nouă din bucățelele rămase după atâtea pierderi și regrete. Ioana încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Gheorghe s-a retras în lumea lui tăcută.

Dar dimineața mă trezesc cu inima ușoară și zâmbesc când îl văd pe Doru pregătind cafeaua.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă am dreptul să-mi caut fericirea după o viață trăită pentru alții.

Poate că răspunsul nu există încă… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate avem voie să visăm și după 60 de ani?