Când Bunicul a Intrat în Casa Noastră: Cinci Luni Care Ne-au Schimbat Pentru Totdeauna

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să-l aud cum bombăne toată ziua! — am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei după mine. Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți. Pe fundal, televizorul bâzâia la volum maxim, iar vocea bunicului Ion răsuna din sufragerie: „La știri nu vă uitați? Asta-i lumea în care trăiți!”

Totul a început într-o seară de februarie, când Radu a primit telefonul acela. „Tata nu se mai descurcă singur. A căzut iar. Trebuie să-l luăm la noi.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era niciodată simplu cu tata socru. Un om greu, cu priviri tăioase și replici scurte, mereu nemulțumit. Dar nu puteam spune nu.

Primele zile au fost ca mersul pe coji de ouă. Bunicul Ion își adusese papucii vechi, bastonul și o valiză plină cu haine ponosite. S-a instalat în sufragerie, pe canapeaua extensibilă, și din prima seară a început să-și impună regulile: „Nu lăsați lumina aprinsă degeaba! Nu vă mai jucați cu apa caldă!” Copiii — Mara și Vlad — îl priveau ca pe un animal sălbatic. Eu încercam să fac pe mediatorul, dar tensiunea creștea cu fiecare zi.

Într-o dimineață, Mara a venit plângând la mine: „Mami, bunicu’ a zis că nu știu să mă port și că-s obraznică!” M-am dus la el, încercând să-i explic că nu poate vorbi așa cu copiii. M-a privit rece: „Pe vremea mea, copiii nu răspundeau părinților. Poate dacă i-ați educa altfel…”

Radu încerca să fie diplomat, dar îl vedeam cum se închide în sine. Seara, după ce adormea bunicul, ne certam în șoaptă: „E tatăl meu! Ce vrei să fac?” „Nu mai pot, Radu! Casa asta nu mai e a noastră!”

Au urmat săptămâni de frustrări mărunte: bunicul critica mâncarea („Pe vremea mea nu se gătea așa prost!”), ordinea din casă („Totul e vraiște!”), felul în care ne creștem copiii („Prea multă libertate!”). Într-o zi, l-am găsit cotrobăind prin sertarele mele. „Caut niște acte. Nu te supăra, dar aici nu găsești nimic la locul lui.” Am simțit cum îmi fierbe sângele.

Dar într-o seară, totul a explodat. Vlad a spart din greșeală o vază veche — singura amintire de la soacra mea. Bunicul a țipat la el atât de tare încât copilul s-a ascuns sub masă. Am intervenit furioasă: „Ajunge! Nu mai țipați la copiii mei!”

Bunicul s-a ridicat greu și m-a privit cu ochii umezi: „Nu știi nimic despre mine. Nimeni nu știe.” Și atunci am văzut pentru prima dată cât de bătrân și obosit era.

În acea noapte, Radu mi-a povestit ceva ce nu știusem niciodată: „Mama l-a părăsit pe tata când eram mic. El n-a știut niciodată să fie altfel decât dur.” Am simțit un val de milă amestecată cu furie. Cum poți ierta un om care ți-a făcut viața un calvar?

A doua zi dimineață, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era scrisul tremurat al bunicului:

„Ilinca,
Știu că nu mă iubești și nici nu mă supăr. Nici eu n-am știut să iubesc altfel decât cu gura strânsă și inima ascunsă. Îmi pare rău pentru tot ce-am spus și făcut. Poate într-o zi o să mă ierți.”

Am plâns citind acele rânduri. În următoarele zile am încercat să-l privesc altfel. Seara stăteam lângă el și-l ascultam povestind despre copilăria lui în satul din Bărăgan, despre război, despre cum și-a pierdut fratele la cutremurul din ’77. Mara s-a apropiat timid de el: „Bunicule, povestește-mi despre vacile tale!” Și pentru prima dată l-am văzut zâmbind.

Au trecut cinci luni până când bunicul a plecat la sora lui din provincie. În ziua despărțirii, Mara l-a îmbrățișat strâns: „Să vii iar la noi!” Iar eu i-am spus doar atât: „Aveți grijă unul de altul.”

Casa a rămas brusc prea liniștită. M-am întrebat dacă am făcut destul ca să-l înțelegem pe omul acesta greu de iubit.

Acum mă gândesc: oare câți dintre noi trăim lângă oameni pe care îi judecăm fără să știm ce-i doare cu adevărat? Oare cât de mult putem ierta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?