După treizeci de ani m-a părăsit – și apoi s-a întors: Viața mea între speranță și îndoială

— Ai să-mi spui vreodată de ce? am întrebat cu vocea tremurândă, privindu-l pe Mihai cum își strânge ultimele haine în valiză. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni. Nici nu s-a uitat la mine. A tras fermoarul, a ridicat valiza și a ieșit pe ușă fără să spună un cuvânt. Am rămas în prag, cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp, ascultând ecoul pașilor lui pe scara blocului. După treizeci de ani împreună, Mihai a dispărut din viața mea ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Primele zile au fost un coșmar. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând că va suna și-mi va spune că totul a fost o greșeală. Dar liniștea era apăsătoare. Fata noastră, Ioana, era plecată la Cluj la facultate și nu voiam să o împovărez cu durerea mea. Mama mă suna zilnic, dar nu-i puteam spune adevărul. „Mihai e ocupat la serviciu”, mințeam, încercând să-mi ascund rușinea.

În fiecare colț al casei găseam urme ale lui: o carte lăsată pe noptieră, o cămașă uitată pe spătarul scaunului, mirosul aftershave-ului lui în baie. Îmi repetam obsesiv: „Ce-am greșit? Ce n-am văzut?” Prietenele încercau să mă încurajeze: „O să fie bine, Barbara! Ești puternică!” Dar eu mă simțeam ca o umbră, incapabilă să-mi găsesc locul.

Au trecut luni. Am început să merg la serviciu ca un robot, să fac cumpărături, să gătesc doar pentru mine. Sâmbetele erau cele mai grele – atunci mergeam împreună la piață, beam cafeaua la colțul străzii și ne certam pe prostii. Acum stăteam singură la masă, privind pe geam cum trec oamenii grăbiți.

Într-o zi, Ioana a venit acasă pe neașteptate. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
N-am mai putut minți. I-am spus totul. A plâns cu mine și m-a ținut în brațe ca atunci când era mică.
— O să trecem împreună peste asta, mi-a spus hotărâtă.

Au trecut trei ani. Încet-încet am început să mă adun. Am descoperit că pot să trăiesc și fără Mihai. Am ieșit cu prietenele la teatru, am început să pictez din nou – pasiunea mea din tinerețe –, am făcut chiar și o excursie singură la Brașov. Învățasem să mă bucur de liniște, de cafeaua băută dimineața pe balcon, de serile petrecute citind.

Într-o după-amiază de aprilie, când tocmai mă întorceam de la piață cu sacoșa plină de lalele galbene, l-am văzut pe Mihai stând în fața blocului. Era slab, cu părul încărunțit și privirea pierdută.
— Barbara… putem vorbi?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam dacă să fug sau să-l iau în brațe.

Am urcat împreună în apartament. S-a așezat pe același scaun pe care obișnuia să citească ziarul duminica dimineața.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să-ți spun… Am fost un laș.
— De ce ai plecat?
A tăcut mult timp.
— Am cunoscut pe altcineva… Am crezut că pot începe o viață nouă. Dar n-a fost așa. Tot timpul m-am gândit la tine… la noi…

Am simțit furia mocnind în mine.
— Și-acum ce vrei? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?
— Nu… Vreau doar să mă ierți. Și dacă poți… să încercăm din nou.

Zilele care au urmat au fost un carusel de emoții. Ioana m-a sunat imediat ce a aflat:
— Mamă, nu-l primi înapoi doar pentru că ți-e milă! Gândește-te la tine!
Mama mea însă era altfel:
— O familie trebuie să rămână unită! Toți greșim…
Prietenele erau împărțite: unele îmi spuneau că ar trebui să-i dau o șansă, altele că ar fi o prostie.

Am început să-l văd mai des pe Mihai. Mergeam împreună la plimbare prin parc sau beam cafeaua la aceeași masă unde obișnuiam odinioară. Era schimbat – mai tăcut, mai atent la gesturile mele. Îmi povestea despre singurătatea lui, despre regretele care nu-i dădeau pace.

Într-o seară, după ce am cinat împreună, Mihai m-a privit lung:
— Știu că nu merit iertarea ta… Dar vreau să știi că te iubesc.
Am izbucnit în plâns.
— Nu e atât de simplu! Trei ani am trăit cu întrebarea dacă am fost vreodată suficientă pentru tine!
El mi-a luat mâna:
— Ai fost totul pentru mine… Doar că n-am știut să văd asta la timp.

Am avut nopți întregi de insomnie. M-am întrebat dacă pot vreodată să-l iert cu adevărat sau doar încercam să umplu golul din sufletul meu. M-am gândit la Ioana – ce exemplu îi dau? La mama – cât de mult își dorește să ne vadă împreună din nou? La mine însămi – ce vreau eu cu adevărat?

Într-o dimineață am privit lung în oglindă și mi-am spus: „Barbara, ai dreptul să alegi pentru tine.”

Astăzi încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. L-am primit pe Mihai înapoi în viața mea, dar rana nu s-a vindecat complet. Încercăm împreună să reconstruim ceea ce am pierdut, dar uneori mă întreb dacă e posibil cu adevărat.

Poate că viața nu ne oferă răspunsuri simple. Poate că iertarea e un drum lung și anevoios. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită să dai o a doua șansă după o trădare atât de mare?