Mirosul pâinii calde și tăcerea care doare – Povestea Anei dintr-o bucătărie din București
— Ana, iar ai uitat să cumperi lapte, mi-a spus Mihai fără să mă privească, în timp ce răsfoia ziarul la masa din bucătărie. Mâinile îmi erau pline de făină, iar mirosul pâinii abia scoase din cuptor plutea în aer, dar cuvintele lui au tăiat totul ca un cuțit. M-am oprit din frământat, simțind cum inima îmi bate prea tare pentru o seară atât de liniștită.
— Nu am uitat, Mihai. Pur și simplu nu am mai avut timp. Am stat peste program la serviciu, am luat-o pe Maria de la grădiniță… am făcut tot ce am putut azi.
El a oftat, fără să ridice ochii din ziar. Tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. În bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, fiecare colț părea să păstreze urmele unor discuții neterminate, a unor vise pe care le-am lăsat baltă de dragul liniștii.
M-am aplecat să scot pâinea din cuptor. Aburii calzi mi-au învăluit fața, dar nu au reușit să-mi încălzească sufletul. Maria s-a strecurat lângă mine, cu ochii mari și curioși.
— Mami, pot să gust o felie?
I-am zâmbit și i-am întins o bucată crocantă. Zâmbetul ei sincer era singura lumină din serile noastre cenușii. Mihai a mormăit ceva despre firimituri pe jos și s-a ridicat să plece în sufragerie.
— Ana, nu uita să strângi după tine, a spus pe un ton sec.
Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria casă. De când ne-am mutat aici, totul părea să se fi schimbat între noi. Mihai era mereu obosit, mereu nemulțumit. Eu încercam să țin totul laolaltă: serviciu, copil, casă. Dar nimeni nu mă întreba niciodată dacă mai pot.
În acea seară, după ce am culcat-o pe Maria și am rămas singură în bucătărie, am început să plâng în surdină. Mi-am amintit de serile de demult, când râdeam împreună cu Mihai la masa asta veche, când visam la vacanțe și la o viață simplă. Acum, tot ce ne mai lega era rutina și teama de schimbare.
A doua zi dimineață, Mihai a plecat devreme la serviciu fără să-mi spună nimic. Am găsit pe masă un bilet: „Sunt la birou până târziu. Să nu uiți de ședința de la grădiniță.” Am simțit cum mă sufoc sub greutatea acestor mici responsabilități care nu se mai terminau niciodată.
La serviciu, colega mea Irina m-a întrebat dacă sunt bine.
— Pari obosită, Ana. E totul în regulă acasă?
Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Dacă ai nevoie să vorbești… știi că sunt aici, mi-a spus ea blând.
Mi-am dorit să-i spun adevărul: că nu mai știu cine sunt, că nu mai știu dacă îl mai iubesc pe Mihai sau dacă doar mă agăț de o poveste care s-a terminat demult. Dar am tăcut. Mi-era rușine să recunosc că familia mea nu e perfectă.
Seara, Mihai a venit acasă târziu. Maria dormea deja. Eu stăteam la masa din bucătărie cu o cană de ceai rece în față.
— Ai fost la ședință? m-a întrebat scurt.
— Da. Educatoarea a spus că Maria e retrasă în ultima vreme…
— Poate ar trebui să petreci mai mult timp cu ea, a spus el fără să clipească.
M-am ridicat brusc.
— Mihai, tu chiar nu vezi cât mă străduiesc? Cât trag de mine ca să fie totul bine?
El a ridicat din umeri.
— Toți avem probleme, Ana. Nu ești singura.
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am vrut să țip, să-i spun tot ce mă doare: că nu mai pot să fiu doar femeia care gătește și spală și tace; că vreau să fiu văzută, iubită, respectată. Dar n-am avut putere. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat câte femei ca mine stau acum singure într-o bucătărie rece, frământând aluatul unei vieți care nu le mai aparține.
În zilele următoare, tăcerea dintre noi a devenit și mai apăsătoare. Maria mă întreba tot mai des de ce tata nu râde niciodată cu noi. Iar eu nu știam ce să-i răspund.
Într-o duminică dimineață, am luat o decizie pe care o amânasem de ani întregi. L-am privit pe Mihai cum citea ziarul la masa din bucătărie și i-am spus:
— Vreau să vorbim serios. Nu mai pot trăi așa. Nu mai vreau să fim doi străini sub același acoperiș.
El a ridicat privirea mirat.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să ne despărțim, Mihai. Pentru mine și pentru Maria. Merită o mamă fericită, nu una care plânge noaptea în bucătărie.
A urmat o discuție lungă și grea. Au fost lacrimi, reproșuri, frici vechi scoase la lumină. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir din nou.
Au trecut luni de atunci. Încă frământ pâine în fiecare duminică dimineața, dar acum bucătăria mea e plină de râsete și povești cu Maria. Uneori e greu, alteori doare al naibii de tare. Dar știu că am ales adevărul în locul unei liniști mincinoase.
Mă întreb adesea: câte femei rămân captive într-o tăcere care le ucide puțin câte puțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima.