După înmormântare am deschis vechiul lui telefon și am găsit mesaje care m-au distrus

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! — vocea mea răsună spartă în camera mică, în timp ce ploaia lovește cu furie geamul. Mă prăbușesc pe podeaua rece, cu telefonul lui vechi strâns în palmă, de parcă aș putea stoarce din el un răspuns. E sâmbătă, la două săptămâni după înmormântare. Încă simt mirosul de tămâie și lacrimi pe hainele mele negre. Am coborât în debara să fac ordine printre lucrurile „pentru cândva”, dar nu m-am așteptat să găsesc tocmai acum telefonul lui Vlad, uitat într-o cutie cu chei ruginite și fotografii îngălbenite.

Nu l-am putut atinge până azi. Îl ascunsesem adânc, ca pe o rană pe care nu vrei s-o vezi. Dar dorul m-a împins să-l scot la lumină. Am conectat încărcătorul, iar ecranul crăpat a pâlpâit slab. Am deschis galeria foto — zeci de poze cu noi, cu copiii, cu părinții lui la țară. Am zâmbit printre lacrimi, până când am văzut folderul „Arhivă”. Acolo, între selfie-uri banale și peisaje de la munte, am găsit o poză cu o femeie necunoscută. Zâmbea larg, iar Vlad o ținea de mână. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Am deschis mesajele. Conversații lungi cu „Diana”. La început, banale: „Ai ajuns cu bine?”, „Să nu uiți de lapte.” Apoi, din ce în ce mai intime: „Mi-e dor de tine”, „Noaptea trecută a fost magică.” Am citit totul cu ochii încețoșați de lacrimi. Nu era doar o aventură. Era o poveste paralelă, trăită în umbra vieții noastre. O viață pe care eu nu am cunoscut-o niciodată.

— Mamă, ce faci acolo? — vocea fiicei mele, Ioana, mă smulge din transă. Are 16 ani și ochii lui Vlad. O privesc și simt cum mă sufoc sub povara adevărului.

— Nimic, iubita mea… doar fac ordine — răspund încercând să-mi ascund vocea tremurată.

În seara aceea nu pot dormi. Mă întorc pe toate părțile în patul prea mare și prea rece. Îmi amintesc toate serile când Vlad întârzia acasă și dădea vina pe trafic sau pe ședințe interminabile la serviciu. Îmi amintesc cum mă certa că sunt prea suspicioasă, cum mă asigura că mă iubește doar pe mine.

A doua zi, la masa de prânz, mama mea mă privește atent peste farfuria cu ciorbă:

— Ești palidă, Ana. Ce s-a întâmplat?

Nu pot să-i spun. Nu pot să spun nimănui. Cum să le spun copiilor că tatăl lor nu era omul pe care îl credeam? Cum să-i spun mamei că ginerele ei avea o altă viață?

Trec zilele ca prin ceață. La serviciu nu mă pot concentra. Colega mea, Mirela, mă întreabă dacă vreau să ieșim la o cafea după program.

— Ana, știu că e greu… Dar dacă vrei să vorbești cu cineva…

Mă uit la ea și simt cum mi se rupe sufletul. Oare știe? Oare bănuia cineva? Într-un final, cedez:

— Mirela… dacă ai afla că omul pe care l-ai iubit toată viața te-a mințit… ce ai face?

Ea oftează adânc:

— Nu știu… Cred că aș vrea să știu totul. Oricât ar durea.

În acea noapte decid să o caut pe Diana. Găsesc numărul ei în telefon și îi scriu un mesaj scurt: „Trebuie să vorbim.”

Mâinile îmi tremură când răspunde: „Știam că vei afla într-o zi.”

Ne întâlnim într-o cafenea mică din centru. Diana e mai tânără decât mine, cu părul lung și privirea obosită.

— Îmi pare rău… Nu am vrut niciodată să vă rănesc — spune ea încet.

— De cât timp? — întreb eu cu voce stinsă.

— De aproape trei ani… Dar Vlad spunea că nu poate renunța la familie. Că vă iubește prea mult.

Mă uit la ea și nu știu dacă să plâng sau să urlu. Mă simt trădată de două ori: o dată de el, o dată de mine însămi pentru că nu am văzut nimic.

Când ajung acasă, Ioana mă așteaptă în hol:

— Mamă… te rog, spune-mi ce se întâmplă. Nu mai ești tu.

O iau în brațe și plângem împreună. Nu-i spun tot adevărul, dar îi spun că uneori oamenii pe care îi iubim ne pot răni cel mai tare.

Trec luni până reușesc să respir din nou fără să simt că mă sufoc. Într-o zi, găsesc curajul să merg la mormântul lui Vlad și să-i vorbesc:

— De ce ai făcut asta? De ce nu ai avut încredere în mine? Poate aș fi putut ierta… Poate am greșit și eu undeva…

Viața merge mai departe, dar rana rămâne. M-am schimbat pentru totdeauna. Am învățat că adevărul doare mai tare decât orice minciună, dar e singurul care te poate elibera.

Oare câți dintre noi trăim fără să știm cine sunt cu adevărat cei de lângă noi? Și dacă am afla totul… am putea ierta vreodată cu adevărat?