Oaspeți nepoftiți în casa mea – Povestea unei trădări și a unei renașteri

— Cine sunteți voi? am întrebat cu voce tremurată, încercând să-mi ascund panica. În fața mea, în sufrageria luminată strident, stăteau patru oameni pe care nu-i mai văzusem de ani buni. Pe canapea, cu un pahar de vin în mână, stătea Radu, fratele meu mai mare, cel care plecase la București și nu mai dăduse niciun semn de viață de la moartea mamei. Lângă el, cu zâmbetul acela fals pe buze, era Camelia, verișoara care mereu a știut să profite de slăbiciunile familiei. Ceilalți doi erau prieteni vechi de-ai lui Radu, oameni pe care îi țineam minte vag din copilărie, dar care nu aveau ce căuta în casa mea.

— Nu te panica, Ilinca, a spus Radu, ridicându-se încet. Am venit doar să discutăm. E casa noastră până la urmă, nu?

Mi-am simțit obrajii arzând. Casa asta era tot ce-mi rămăsese după ce părinții au murit. Am muncit ani întregi să o întrețin, să o păstrez vie, să nu se piardă printre amintiri și regrete. Și acum, după atâta timp, veneau ei să-mi spună că e și a lor?

— Nu cred că e momentul potrivit pentru discuții, am spus printre dinți. Cum ați intrat?

Camelia a râs scurt.

— Cheia era sub preș, ca pe vremuri. Ai rămas la fel de naivă.

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat în jur: masa era plină cu resturi de mâncare, sticle goale de bere și vin, scrumieră plină. Oamenii aceștia nu veniseră să discute. Veniseră să revendice.

— Ce vreți de fapt? am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Radu s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ilinca, trebuie să fim realiști. Casa asta valorează mult acum. Ne-am gândit că ar fi mai bine să o vindem și să împărțim banii. Fiecare are nevoie de un nou început.

M-am tras instinctiv înapoi.

— Un nou început? Pentru voi? Eu aici am rămas când toți ați fugit! Eu am avut grijă de tata când era bolnav! Eu am plătit facturile și am reparat acoperișul când ploua în casă!

Camelia a dat ochii peste cap.

— Nu dramatiza. E doar o casă.

M-am prăbușit pe scaunul din colțul camerei. Era doar o casă pentru ei. Pentru mine era totul: copilăria, serile cu miros de cozonac, vocea mamei cântând la radio vechi, tata citind ziarul la fereastră.

— Nu aveți dreptul… am șoptit.

Radu s-a încruntat.

— Avem actele. Suntem toți moștenitori. Știi bine asta.

A urmat o tăcere grea. O tăcere în care am simțit cum tot ce credeam că e sigur se destramă sub ochii mei. M-am ridicat brusc și am fugit în camera mea, trântind ușa după mine. Am auzit râsete și șoapte din sufragerie. M-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această casă. La toate certurile cu tata despre facturi, la toate serile când mă rugam ca Radu să se întoarcă acasă și să fim din nou o familie. Acum el era aici, dar nu pentru mine — ci pentru bani.

Dimineața i-am găsit dormind pe unde apucaseră: Radu pe canapea, Camelia pe fotoliu, ceilalți doi întinși pe covor. M-am strecurat în bucătărie și am început să fac cafea. Mâinile îmi tremurau.

— Bună dimineața! a spus Camelia veselă, intrând după mine. Ai decis ce faci?

— Nu am ce decide. Nu vreau să vând casa asta.

— Atunci pregătește-te pentru un proces lung, a spus ea rece.

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu aveam bani de avocați. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru întreținere și mâncare.

În zilele următoare au început telefoanele și vizitele la notar. Radu insista că e spre binele tuturor să vindem repede, Camelia mă presa cu mesaje pasiv-agresive: „Nu fi egoistă”, „Gândește-te la viitor”. Prietenii lor mă priveau ca pe o piedică enervantă.

Într-o seară, după ce toți plecaseră la București pentru câteva zile, am găsit o scrisoare veche de la mama într-un sertar ascuns din birou:

„Ilinca dragă,
Dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu lași niciodată pe nimeni să-ți ia ceea ce iubești cu adevărat. Casa asta e sufletul nostru. Fii puternică.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Atunci am știut că nu pot ceda fără luptă.

Am început să caut soluții: am vorbit cu vecinii, cu preotul satului, cu avocata unei prietene din liceu care mi-a promis că mă va ajuta pro bono. Am strâns toate actele casei, chitanțele cu reparațiile făcute de mine, orice dovadă că eu am întreținut casa în toți acești ani.

Procesul a durat aproape un an. Radu și Camelia au încercat să mă intimideze de nenumărate ori: telefoane noaptea târziu, amenințări voalate că mă vor da afară cu executorul judecătoresc dacă nu cedez.

Într-o zi friguroasă de februarie am primit vestea: judecătorul a decis ca eu să rămân în casă până la finalul vieții mele, iar ceilalți moștenitori vor primi partea lor doar după aceea sau dacă eu decid să vând.

Radu nu mi-a mai vorbit niciodată de atunci. Camelia mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești fericită acum.”

Dar nu eram fericită — eram epuizată și tristă că familia mea s-a destrămat definitiv din cauza banilor.

Totuși, într-o dimineață de primăvară, când soarele a luminat din nou camera copilăriei mele și am simțit mirosul proaspăt al florilor din grădină, am știut că am făcut ceea ce trebuia.

M-am uitat lung pe fereastră și m-am întrebat: Oare cât valorează liniștea sufletului? Merită să pierzi tot pentru o casă sau poate tocmai lupta asta te face să-ți găsești adevărata putere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?