Umbra unui destin: Povestea mea și a fiului meu, Radu

— Ioana, nu-l mai duce la grădiniță! Copiii râd de el, nu vezi? — vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna ascuțit în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei de legume. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi se oprea pe Radu, băiețelul meu de cinci ani, care desena tăcut la masă. Pe obrazul stâng, semnul lui — un nev mare, vișiniu, cât o monedă — părea să pulseze sub lumina slabă.

— Nu pot să-l țin ascuns, mamă! Nu pot! — am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. — Dacă nu învață să fie puternic acum, când o să poată?

Soțul meu, Mihai, stătea între noi, cu ochii în pământ. Știam că îl doare la fel de tare. Dar el era genul care prefera să tacă decât să se certe cu mama lui.

În fiecare dimineață, când îl duceam pe Radu la grădiniță, simțeam privirile celorlalți părinți ca niște ace. Unii își trăgeau copiii mai aproape, alții șușoteau. Odată, o fetiță blondă s-a uitat lung la Radu și a întrebat tare: — De ce ai pata aia urâtă pe față?

Radu a tăcut și s-a ascuns după mine. Am simțit cum mi se rupe sufletul. În acea seară, l-am găsit în baie, încercând să-și spele semnul cu buretele.

— Mami, dacă îl spăl tare-tare, crezi că dispare?

M-am așezat lângă el pe gresia rece și l-am luat în brațe.

— Nu trebuie să dispară nimic, puiule. Ești perfect așa cum ești.

Dar știam că nu era suficient. Cuvintele mele nu puteau opri răutatea lumii.

Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau trotuarele din cartierul nostru din Ploiești, am luat o decizie care avea să ne schimbe viața. Am intrat în salonul unei tatuatoare cunoscute din oraș — Ana-Maria. I-am povestit totul: despre Radu, despre priviri, despre cât de mult voiam să-i arăt că nu trebuie să se rușineze.

— Vreau să-mi tatuez pe obraz același semn ca al lui Radu. Să vadă lumea că nu e nimic rușinos.

Ana-Maria a rămas fără cuvinte. Apoi a zâmbit și mi-a spus: — Ești sigură? O să fie greu…

— Sunt mamă. Pot orice pentru copilul meu.

Câteva zile mai târziu, am intrat în grădiniță cu același semn vișiniu pe față. Copiii s-au oprit din joacă și m-au privit mirați. Educatoarea, doamna Lidia, a venit spre mine cu ochii mari.

— Doamna Popescu… ce s-a întâmplat?

— Am vrut doar să-i arăt lui Radu că nu e singur. Și că nu e nimic greșit cu el.

În acea zi, Radu a zâmbit pentru prima dată după mult timp. S-a dus la ceilalți copii și le-a spus: — Uite! Și mama are semnul meu!

A fost începutul unei schimbări lente. Unii părinți au început să mă salute mai cald. O mamă mi-a spus într-o zi: — Știți… și eu am avut un frate cu un semn pe față. L-au chinuit toată copilăria… Poate dacă ar fi avut și el pe cineva ca dumneavoastră…

Dar nu toți au înțeles. În piață, vânzătoarea de la legume s-a uitat lung la mine și a zis: — Ce modă mai e și asta? Nu vă gândiți la copil?

M-am gândit mult la asta. Poate că am exagerat? Poate că l-am expus și mai mult? Dar când îl vedeam pe Radu cum începe să vorbească mai mult, cum merge cu capul sus la grădiniță, știam că am făcut ce trebuia.

Într-o seară ploioasă, Mihai m-a luat de mână și mi-a spus încet:

— Ioana… nu știu dacă eu aș fi avut curajul tău. Dar știu că datorită ție băiatul nostru va fi mândru de cine este.

Am plâns atunci ca niciodată. Pentru toate momentele în care am vrut să fugim de lume. Pentru toate vorbele grele care ne-au lovit. Pentru toate îmbrățișările pe care le-am dat fără să știm dacă ajung unde trebuie.

Astăzi, Radu are opt ani și merge la școală. Semnul lui e tot acolo, dar nu-l mai ascunde sub șapcă sau sub mâneca hainei mele. Iar eu port încă tatuajul pe obraz — uneori lumea mă întreabă ce e cu el, alteori doar mă privesc ciudat. Dar nu-mi pasă.

M-am întrebat adesea: oare cât de mult trebuie să lupți pentru copilul tău? Unde se termină curajul și începe nebunia? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?