Nu a fost alegerea mea – Povestea unei iubiri, a unei familii și a curajului de a spune „nu”

— Nu mai pot, mamă! Nu vreau să mă mărit cu Vlad! am izbucnit într-o seară de aprilie, cu vocea tremurândă, în timp ce mama îmi aranja rochia de mireasă pe umeraș. Camera era plină de lumina caldă a apusului, dar între noi plutea o răceală pe care niciun soare n-ar fi putut-o topi.

Mama s-a oprit din mișcare, ținând rochia ca pe o relicvă sfântă. — Nu mai spune prostii, Ilinca. Toată lumea așteaptă nunta asta. Tata deja a dat avans la restaurant, rudele vin din toată țara. Nu poți să ne faci asta!

Mi-am mușcat buza, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Nu era prima dată când încercam să-mi fac curaj să spun ce simt, dar mereu mă loveam de același zid: „Ce-o să zică lumea?”

Vlad era băiat bun, toată lumea spunea asta. Avea serviciu stabil la primărie, era politicos, nu bea, nu fuma. Dar nu-l iubeam. Îl respectam, mă simțeam în siguranță lângă el, dar inima mea nu tresărea când îl vedeam. Și totuși, de luni bune, fiecare zi era o repetiție pentru rolul de soție perfectă.

— Ilinca, tu nu vezi că ai 28 de ani? Toate prietenele tale sunt măritate, unele au și copii! Ce vrei să faci, să rămâi fată bătrână? Mâine-poimâine nici Vlad n-o să te mai vrea! a continuat mama, cu vocea ridicată.

Am simțit cum mă sufoc. Tata stătea în sufragerie și asculta știrile la televizor, dar știam că orice decizie aș fi luat, el ar fi mers pe mâna mamei. În familia noastră, femeile nu aveau voie să ridice vocea sau să-și urmeze inima. Erau reguli nescrise, transmise din generație în generație.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, încercând să-mi imaginez viața alături de Vlad: dimineți monotone, discuții despre facturi și copii nenăscuți încă, vizite la părinți și aceleași glume obosite la mesele de duminică. M-am întrebat dacă nu cumva sunt prea pretențioasă sau egoistă.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat. — Ilinca, ai emoții? Mama ta mi-a zis că erai cam abătută aseară. Să știi că totul o să fie bine. O să avem o viață frumoasă împreună.

Vocea lui era caldă și blândă. Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-am înghițit cuvintele. — Da, Vlad… Sunt doar obosită.

Zilele au trecut ca prin vis. Mama alerga după invitații și flori, tata negocia cu lăutarii, iar eu mă simțeam tot mai mică în propria viață. Sora mea mai mică, Raluca, mă privea cu ochi mari și triști.

— Ilinca… Tu chiar vrei nunta asta? m-a întrebat într-o seară, când eram doar noi două în bucătărie.

Am izbucnit în plâns. — Nu știu ce vreau! Simt că trăiesc viața altcuiva…

Raluca m-a luat în brațe. — Dacă nu ești fericită, nu trebuie să faci asta pentru nimeni. Nici pentru mama, nici pentru tata.

Dar cum să le spun părinților mei că nu vreau să mă mărit? Cum să le frâng inima după toate sacrificiile făcute pentru mine?

Cu o săptămână înainte de nuntă am avut o ceartă cumplită cu mama. — Ești egoistă! Nu te gândești decât la tine! Noi am muncit o viață întreagă ca tu să ai tot ce-ți dorești! Ce vrei mai mult?

— Vreau să fiu fericită! am strigat printre lacrimi.

— Fericirea vine după nuntă! Toate femeile au trecut prin asta! Crezi că eu l-am iubit pe taică-tu la început? Așa e viața!

Am rămas împietrită. Era pentru prima dată când mama recunoștea ceva atât de intim și dureros. Am simțit un val de compasiune pentru ea și pentru toate femeile din familia noastră care au tăcut și s-au supus.

În noaptea aceea am scris o scrisoare pentru Vlad:

„Dragă Vlad,
Îmi pare rău că nu am avut curajul să-ți spun față în față. Nu pot merge mai departe cu nunta. Nu e vina ta – e despre mine și despre cine vreau să fiu. Sper să mă poți ierta.”

Am lăsat scrisoarea la el acasă și am plecat la Raluca în București. Telefonul a sunat neîncetat zile întregi: mama plângând și implorându-mă să mă întorc; tata tăcut și dezamăgit; rudele indignate; prietenele împărțite între admirație și șoc.

Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Înțeleg. Sper să fii fericită.”

Au trecut luni până când părinții mei au început să-mi vorbească din nou. Mama încă oftează când vede rochia de mireasă pusă la păstrare în dulap. Tata evită subiectul.

Dar eu? Eu am început să respir din nou. Am găsit un job la o editură mică din București și încerc să-mi construiesc viața după propriile reguli. Sunt singură, dar nu mă mai simt singură cu adevărat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea mulți oameni pe drumul spre libertatea mea. Poate că fericirea vine cu un preț greu de plătit.

Dar oare cât din viața noastră ne aparține cu adevărat? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea celorlalți?