Fata mea nu-mi mai vorbește: Mărturia unei mame despre distanța care rupe sufletul

— Ana, nu poți să pleci așa, fără să-mi spui nimic! am strigat după ea, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa grea a apartamentului s-a trântit în urma ei. Era o seară ploioasă de octombrie, iar picăturile băteau nervos în geamuri. Îmi amintesc cum am rămas în mijlocul holului, cu mâinile strânse la piept, simțind că tot ce am construit în 25 de ani se prăbușește sub ochii mei.

Ana era singura mea fiică. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când ea avea doar patru ani. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic: două joburi, nopți nedormite, sacrificii pe care le-am făcut fără să clipesc. Am fost mamă și tată, prietenă și confidentă. Sau cel puțin așa credeam.

Totul s-a schimbat când l-a cunoscut pe Vlad. La început, părea un băiat bun: respectuos, politicos, cu un zâmbet cald. Dar pe măsură ce relația lor a avansat, am început să simt că ceva nu e în regulă. Ana devenea tot mai retrasă, nu-mi mai povestea nimic, iar serile noastre lungi la ceai s-au transformat în tăceri apăsătoare.

— Mamă, nu mai sunt copil! mi-a spus într-o zi, cu o voce rece pe care nu i-o cunoșteam. Vreau să-mi trăiesc viața cum cred eu de cuviință!

Am încercat să-i explic că îmi fac griji pentru ea, că mi se pare că Vlad o izolează de prieteni și familie. Dar Ana s-a închis și mai tare. În ziua nunții lor, am simțit că pierd ceva esențial. În biserică, când preotul le-a dat binecuvântarea, am plâns nu de fericire, ci de teamă.

După nuntă, Ana a început să mă viziteze tot mai rar. La telefon răspundea scurt sau deloc. Când venea acasă, părea mereu grăbită și absentă. Odată i-am spus:

— Ana, mi-e dor de tine. Parcă nu mai ești fata mea.

M-a privit lung și mi-a răspuns:

— Poate că niciodată n-am fost cu adevărat.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am întrebat zile întregi ce a vrut să spună. Am început să mă gândesc la toate momentele în care am fost prea strictă sau prea protectoare. Poate că am sufocat-o cu dragostea mea? Poate că i-am cerut prea mult?

Într-o seară, am sunat-o plângând:

— Ana, te rog, spune-mi ce-am făcut greșit! De ce nu vrei să mai vorbim?

A tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Mamă, nu e vina ta. Doar că… am nevoie de spațiu. Vlad nu se simte bine când vin la tine. Simte că-l judeci.

Asta m-a durut și mai tare. Nu-l judecasem niciodată pe Vlad cu voce tare, dar poate privirile mele au spus totul. Poate că Ana simțise mereu dezaprobarea mea tăcută.

Au trecut luni întregi fără să primesc un semn de la ea. De Crăciun i-am trimis un mesaj: „Te iubesc și te aștept oricând acasă.” Nu mi-a răspuns.

Într-o zi, am întâlnit-o pe strada principală din oraș. Mergea grăbită, cu ochii în pământ. Am alergat după ea:

— Ana! Te rog… stai puțin!

S-a oprit și m-a privit cu ochii umezi:

— Mamă, nu pot acum… Vlad mă așteaptă.

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras instinctiv înapoi. Atunci am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil pe care nu-l mai pot dărâma.

Seara aceea am petrecut-o singură, cu poza ei de la absolvire în mână. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost. Dacă dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi văd de viață: merg la serviciu, mă întâlnesc cu vecinele la cafea, citesc romane triste ca să-mi alin dorul. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența Anei.

Uneori visez că vine acasă și mă îmbrățișează ca pe vremuri. Alteori visez că mă sună și îmi spune: „Mamă, mi-e dor de tine.” Dar dimineața mă trezesc tot singură.

Oamenii din jur îmi spun să-i dau timp. Sora mea, Mariana, încearcă să mă consoleze:

— Elena, copiii trebuie lăsați să-și trăiască viața lor. Poate într-o zi va înțelege cât ai făcut pentru ea.

Dar eu nu pot să nu mă întreb: dacă n-o voi mai vedea niciodată? Dacă va avea copii și eu nu-i voi cunoaște niciodată?

Scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate cineva a trecut prin același chin și știe cum se vindecă o rană care nu se vede, dar doare în fiecare zi.

Mă întreb adesea: oare există iertare pentru greșelile pe care nici măcar nu le-am înțeles? Cum poți merge mai departe când inima ta rămâne agățată de o ușă care nu se mai deschide?