Când inima nu poate ierta: Fuga mea cu un nou-născut și lupta pentru mine însămi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, în timp ce țineam strâns la piept fetița noastră, Mara, care plângea și ea, simțind tensiunea din aer. Vlad s-a uitat la mine cu acea privire rece, goală, pe care o cunoscusem prea bine în ultimul an. — Dacă nu-ți convine, du-te! Dar să nu te aștepți să te ajute cineva. Nimeni nu are nevoie de o femeie cu un copil mic, mi-a spus el, aproape șoptit, dar cu o ură pe care nu o mai ascundea.

Am simțit atunci că s-a rupt ceva definitiv în mine. Nu mai era vorba doar despre certuri sau reproșuri. Era despre absența totală a iubirii, despre singurătatea aceea grea, apăsătoare, care mă sufoca zi de zi. Înainte să nasc, Vlad era alt om. Îmi aducea flori, mă suna din oră în oră să mă întrebe dacă sunt bine. Dar după ce Mara a venit pe lume, parcă s-a transformat într-un străin. Nu mă ajuta cu nimic, nu se trezea noaptea niciodată, iar când îi ceream sprijin, îmi răspundea cu sarcasm sau tăcere.

Mama mea îmi spunea mereu: „Roxana, rabdă! Toți bărbații sunt la fel după ce vin copiii. E greu la început.” Dar eu știam că nu e normal să mă simt atât de singură lângă omul pe care l-am iubit. Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. Am așteptat să adoarmă Vlad, am pus câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă cu Mara în brațe. Era iarnă, ningea liniștit peste București și simțeam cum fiecare pas pe scara blocului e un pas spre necunoscut.

Am ajuns la sora mea, Ioana, care m-a primit fără întrebări. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „Ești curajoasă. O să fie bine.” Dar nu a fost ușor deloc. În primele zile nu puteam dormi de frică. Mă gândeam dacă am făcut bine, dacă nu cumva am distrus viața Marei înainte să înceapă. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu ca să mă întrebe dacă suntem bine, ci ca să mă amenințe că mă va da în judecată pentru custodie sau că va spune tuturor că sunt o mamă iresponsabilă.

Într-o zi, mama a venit la Ioana și m-a certat: „Cum ai putut să faci asta? Ce o să zică lumea? Copilul are nevoie de tatăl lui!” Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am dorit atât de mult să fiu susținută măcar de ea… Dar am rămas singură cu decizia mea. Ioana era singura care mă încuraja: „Mai bine singură decât nefericită! Mara are nevoie de o mamă întreagă la minte și la suflet.”

Au urmat luni grele. Am încercat să-mi găsesc un job part-time ca să pot avea grijă de Mara. Am lucrat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartierul nostru. Patronul, domnul Ghiță, era un om bun la suflet și m-a lăsat să vin cu Mara la muncă atunci când nu aveam cu cine s-o las. Dar salariul era mic și uneori nu aveam bani nici pentru lapte praf.

Într-o seară, când Mara avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am sunat-o pe mama plângând: „Te rog, ajută-mă! Nu pentru mine, pentru Mara!” A venit fără să spună nimic și mi-a lăsat bani pe masă. Apoi m-a privit lung: „Nu te judec… dar mi-e greu să te văd așa.”

Am început să merg la consiliere psihologică la un centru pentru mame singure. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Ana, care fugise dintr-un sat din Buzău cu doi copii mici; Mihaela, care trăia într-un adăpost după ce soțul ei o bătuse ani la rând; Loredana, care își pierduse serviciul după divorț și nu știa cum să-și plătească chiria. Ne-am sprijinit una pe alta și am învățat că nu suntem vinovate pentru nefericirea noastră.

Vlad a încercat să mă facă să mă întorc. Mi-a trimis mesaje lungi în care îmi promitea că se va schimba sau mă amenința că va veni cu poliția să ia copilul. Am trăit luni întregi cu frica asta. Într-o zi chiar a venit la ușa Ioanei și a început să țipe: „Ieși afară! Copilul e al meu!” Ioana a chemat poliția și atunci Vlad a plecat furios, dar nu s-a mai apropiat de noi mult timp.

Cea mai grea zi a fost când Mara a făcut un an și am realizat că Vlad nu i-a dat niciun cadou, niciun telefon, nimic. M-am simțit vinovată pentru ea, dar apoi am privit-o cum râde în brațele mele și mi-am dat seama că dragostea mea îi e suficientă acum.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să-mi găsesc un job mai bun ca asistent manager la o firmă mică de contabilitate. Mara merge la grădiniță și e un copil vesel și curios. Mama încă speră că mă voi împăca vreodată cu Vlad, dar eu știu că nu pot ierta ceea ce s-a rupt între noi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am condamnat-o pe Mara la o viață fără tată. Dar apoi îmi amintesc cât de greu era să trăiesc lângă cineva care mă făcea să mă simt invizibilă.

Poate că nu există răspunsuri corecte sau greșite în astfel de povești. Poate că fiecare femeie trebuie să-și găsească singură curajul de a pleca atunci când inima ei nu mai poate ierta.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi în tăcere aceea dureroasă? Oare cât de mult trebuie să rabzi până când spui: „Ajunge!”?